Un veşnic student…

Din nou la cursuri, din nou pe fugă, între biblioteci şi săli de cursuri, alte nopţi de sesiune, îndopat cu Red Bull şi panicat că mai am de citit sute de pagini…

Experienţa studentului se dezvoltă de la un an la altul, de la o situaţia la alta… şi fiecare etapă are părţi bune şi părţi nasoale. Şi poate că cel mai important lucru pe care trebuie să îl pui în practică e, indiferent de cât de bun ai vrea să fii în domeniul tău, că viaţa nu se rezumă numai la cursuri, examene, profesori şi colegi; că poţi face multe alte chestii care nu au legătură cu ceea ce înveţi sau cu profesia pentru care studiezi atâta amar de vreme.

Ce vreau să spun e că nu trebuie să te laşi manipulat de sistem sau de strălucirea de suprafaţă a unor oameni sau instituţii şi să uiţi de tine şi viaţa ta, doar pentru a fi dedicat trup şi suflet “cauzei”. Experienţa şi anii petrecuţi în diferite locuri m-au învăţat că, din toate situaţiile, trebuie să ieşi cu capul sus, mai bun ca ieri, conştient de ceea ce eşti şi, mai ales, neluat de fraier de absolut nimeni.

Iar dacă unele lucruri pe care le spui sau le faci, deşi corecte, se dovedesc incomode pentru cei obişnuiţi cu viaţa lipsită de zgomot, nu e pierderea ta.

Viaţa e o continuă şcoală, lecţiile nu încetează… însă dincolo de ceea vrei să faci, dincolo de ambiţii şi planuri, trebuie să recunoşti că nu poţi avea nimic dacă tu însuţi, înainte de orice, ştii cine eşti, ai încredere în ce poţi face şi nu te laşi, niciodată, dar niciodată, doborât!

De viaţă…

Responsabilităţi,  cereri cărora trebuie să le faci faţă, întâlniri la care trebuie să ajungi negreşit. Timp liber din ce în ce mai puţin şi o existenţă foarte agitată. E semnul că după atâta timp în care aşteptai să simţi cu adevărat ce înseamnă a fi matur şi a face lucrurile aşa cum trebuie, ai ajuns să ai parte de toate astea.

Şi te simţi atât de împlinit când vezi că laşi ceva în urmă, că schimbi ceva în viaţa ta şi a altora şi că tot ceea ce visai cândva, începe să prindă viaţă.

Viaţa nu e niciodată uşoară şi ştiu că nu va fi uşoară niciodată… atâta timp cât munceşti, lupţi şi vrei mai mult. Şi poate că singura metodă de a ieşi din presiunea zecilor de responsabilităţi zilnice, e să fii cât mai organizat şi să încerci să nu laşi nimic la voia întâmplării… oricât ai fi de obosit seara, oricât de greu ţi-ar fi de greu să te trezeşti dimineaţa şi să faci tot ceea ce ai de făcut.

Un om cu adevărat matur e un om responsabil, care face tot posibilul să ţină sub control tot ceea ce poate fi controlat şi încearcă să prevadă, să planifice în avans. În tot acest proces, timpul, factorul esenţial, poate deveni prietenul sau duşmanul tău… şi adesea nu sunt destule ore într-o zi pentru a face câte ţi-ai propus.

Totuşi, a fi matur, responsabil şi calculat nu presupune să fii un castrat social şi să te închizi între patru pereţi sau să devii obsedat de şcoală sau muncă. E-adevărat, viaţa presupune destule sacrificii, dar trebuie să înveţi să te relaxezi, să iubeşti, să fii nebunatic. Viaţa, în felul ei, are şi momente bune, dar şi momente proaste; nimeni nu e scutit de realitatea asta.

Aşa că nu-ţi rămâne decât să nu te laşi sufocat de responsabilităţi sau greutăţi, dar nici să nu exagerezi, crezând că viaţa e numai seriozitate şi încruntare…

De ce ar studia cineva în Marea Britanie?

1. Pentru imagine. Să spui că ai terminat o şcoală în Marea Britanie, mai ales în Londra, Cambridge sau Oxford, da bine oriunde şi îţi permite să porneşti pe o cale profesională mai puţin bătătorită de restul lumii.

2. Pentru experienţă. Nu înveţi numai pentru examene, înveţi pentru viaţă şi pentru a pune în practică toate noţiunile însuşite. Anii petrecuţi la studii, diferitele locuri de muncă, orele de voluntariat, toate puse laolaltă, vor conta foarte mult când va veni momentul să te angajezi.

3. Pentru cetăţenie. Dacă eşti dornic de afirmare, dar te-ai născut într-o ţară precum Ghana sau Nigeria, unde lucrurile nu sunt prea strălucite, anii petrecuţi la studii în Marea Britanie sunt cea mai bună cale înspre “indefinite leave to remain” şi o viaţă mai bună.

4. Pentru bani. Nu poţi lucra prea multe ore în timpul anului universitar, dar în vacanţe “bagi” ore la greu, ceea ce îţi permite să câştigi bani frumoşi, pe care nu i-ai fi făcut în ţara din care provii, chiar şi dacă munceşti doar la McDonalds.

5. Pentru distracţie. Şcoală e şcoală, munca e muncă, dar timpul liber e sfânt! Şi cu atâtea cluburi şi locuri pe care le-ai putea vedea, nu te vei ajunge să te plictiseşti niciodată.

6. Pentru a fi altfel. Şansa de a trăi printre britanici şi de a vedea ce înseamnă să fii civilizat în orice împrejurare îţi va permite să te schimbi, să devii altfel şi să priveşti viaţa din perspectiva a ceea ce poţi face, cât mai bine, într-un timp cât mai scurt.

7. Pentru că nimic nu e imposibil. Când vezi cum erai cândva şi unde ai ajuns, când rememorezi toate episoadele din trecut, în care vroiai să faci ceva care să conteze, dar erai blocat din toate părţile, înţelegi că tot ce părea de neizbutit, prin perseverenţă, încăpăţânare şi foarte mult efort, poate deveni realitate.

A pune pret pe timpul tau…

O perioada foarte agitata pentru mine, cu examene de final de an si multa, foarte multa munca. Se petrec atatea lucruri grozave in fiecare zi, incat pana si ragazul de a scrie aici e alocat unor scopuri mult mai importante.

Acum realizez cat de mult conteaza sa fii ocupat pana peste cap cu lucruri care merita, de pe urma carora vei avea de profitat cu adevarat.

Sentimentul ca faci ceva util si ca nu iti irosesti timpul, irosindu-ti sansele…

Trăieşte-ţi visul!

E uşor de înţeles faptul că în viaţă, nimic nu e întâmplător. Lucrurile nu ni se întâmplă pur şi simplu, de la sine; sunt efectele deciziilor şi alegerilor pe care le facem. Suntem influenţaţi de o serie de factori, ne vedem constrânşi să vedem lucrurile în funcţie de posibilităţile momentului, însă, în definitiv, modul în care ştim să alegem şi să identificăm cele mai bune opţiuni posibile ne va marca în mod decisiv viitorul.

Suntem îndrumaţi de puterea aspiraţiilor noastre şi vrem să credem că vom avea parte de ceva special. Totuşi, în viaţă nimic nu e gratuit şi lucrurile consistente, valorile care persistă, trebuie obţinute prin muncă, prin efort şi putere de caracter.

Ne făurim propriile idealuri, facem tot ceea ce credem că e mai bine pentru a le aduce la viaţă, renunţăm la ceva pentru a avea altceva mai bun, călăuziţi fiind în toate de puterea gândului că nimic nu e prea dificil, că nimic nu e imposibil atunci când înveţi să priveşti lucrurile prin prisma ţelului final.

A-ţi trăi visul, a crede în idealurile tale, mai ales când nimeni nu pare să înţeleagă unde vrei să ajungi… iată ce înseamnă să fii cu picioarele pe pământ: nu e suficient să îţi doreşti sau să visezi cu ochii deschişi, trebuie să munceşti, să cauţi, să întrebi, să fii mereu pregătit pentru ceva nou, să nu uiţi de unde ai plecat, să faci ceea ce trebuie să faci şi mai ales să nu uiţi unde trebuie să ajungi…

Spre ce se îndreaptă România?

O ţară mică, o ţară a diferenţelor sociale şi a luptei continue pentru supravieţuire, spre ce se îndreaptă ceea ce cu ţoţii numim „ţara noastră”?

Câţi dintre noi mai speră în schimbare? Câţi dintre noi ar fi în stare măcar să îşi dea seama de ce fel de schimbare avem nevoie?

Sătui de promisiuni, lipsiţi de şanse, deznădăjduiţi, românii de rând fac faţă provocărilor zilei de azi fără să poată asigura binele zilei de mâine.

Şi chiar dacă nu e peste tot aşa, se pare că prosperitatea e doar pentru unii…

A trăi, nu a supravieţui!

Nu ţi s-a întâmplat să simţi că zilele trec pe lângă tine şi toate eforturile pe care le faci pentru a merge mai departe, te fac să crezi că, de fapt, nu apuci să trăieşti mai nimic; că treci de pe o zi pe alta fără ca nimic consistent, cu adevărat important, să se întâmple în viaţa ta?

E o stare pe care o experimentam în trecut, când eram nevoit să fac o mulţime de lucruri lipsite de rost, despre care ştiam că nu vor conduce nicăieri, dar totuşi, trebuiau făcute, pentru că altfel nu s-ar fi putut, altfel nu m-aş fi putut plia pe cerinţele “sistemului”.

De câte ori nu ni se întâmplă să fim nevoiţi să facem anumite lucruri care nu mai corespund cu dorinţele noastre, cu ceea ce am vrea noi de la viaţă, cu ceea ce simţim că e cel mai bine pentru noi? În goana nebună a existenţei, în lupta mai mult sau mai puţin conştientă cu lumea şi prejudecăţile ei, adesea ajungem să uităm de noi înşine, de cine suntem şi de lucrurile pe care le merităm, pe care trebuie să le avem. Ne luăm după vorbele altora, credem cu naivitate că un altcineva are răspunsuri mai bune pentru toate frământările noastre, când, de fapt, noi suntem cei care trebuie să găsim răspunsul.

A alege ce e mai bine pentru tine şi viitorul tău, a ignora prejudecăţile celor din jur şi a cauta cele mai bune soluţii atunci când ajungi să conştientizezi că pentru tine, tu trebuie să fii cel mai important, iată un prim pas spre a trăi cu adevărat. Şi a nu lăsa ca lupta fiecărei zile să nu fie nimic altceva decât un zbucium mut pentru supravieţuire, de pe-o zi pe alta, fără să ştii prea bine ce faci şi ce se va alege cu tine.

A trăi cu adevărat înseamnă a fi curajos, a lua viaţa în piept, cu toate aspectele ei, a cauta ce e mai bun pentru tine şi nu pentru cei care te doresc într-un fel sau altul. A trăi presupune să rişti, să pierzi uneori, să rămâi singur, să cazi, să fii uitat, însă fără a-ţi pierde încrederea în tine, fără a lasă ca tot ceea ce ţi se întâmplă să te dărâme sau să îţi oprească entuziasmul de a fi, de a cunoaşte, de a face.

Când iubeşti viaţa, când ai puterea de a te cunoaşte şi de a te accepta aşa cum eşti şi când poţi spune că nu regreţi nimic din deciziile trecutului, pentru că ai ales ce era mai bine pentru tine, înseamnă că ai înţeles ce înseamnă a trăi…

Prietenii pe care îi laşi în urmă

Oricum ai coordona lucrurile, alegerile decisive, care îţi vizează propriul viitor, te vor face să porneşti pe un drum pe care adesea nu vei mai regăsi foştii prieteni, care ţi-au fost alături într-o anumită perioadă a vieţii. Inevitabil, felul în care ne trăim viaţa implică şi renunţări, renuţarea la oamenii alături de care ne simţeam cel mai bine.

Bineînţeles, poţi păstra legătura, poţi povesti ce faci şi cum eşti ore în şir cu amicii de care eşti departe, dar nu mai poţi compara schimbul acesta de veşti cu vremurile trecute. Şi eşti destul de matur să conştientizezi că astfel de vremuri nu se vor mai întoarce niciodată. Pentru că lucrurile sunt mult mai complicate acum, fiecare îşi conturează propriul viitor, cam toţi ştiu ce urmează să facă, anii în care totul era simplu au trecut de mult.

În mod normal, laşi în urmă un trecut, cu tot ce a însemnat, cu bune şi rele şi păşeşti pe un nou drum, cu alte provocări, ajungi să legi noi prietenii, să trăieşti clipele prezente pe cât de bine poţi şi să descoperi în ceilalţi valori umane care te vor face complet.

E în firea lucrurilor ca mersul lucrurilor din viaţa fiecăruia să producă schimbări, mai mult sau mai puţin profunde. Şi poate că lucrurile care ne lipsesc cel mai mult atunci când ne gândim la un anumit loc sau moment sunt oamenii pe care i-am întâlnit, prietenii pe care ni i-am făcut.

Anii trec, ajungem să ne îndepărtăm de locurile în care am crescut, de prietenii alături de care am copilărit, de foştii prieteni din liceu sau facultate şi trăim o nouă etapă a vieţii, cu noi prieteni, cu noi situaţii şi aşteptări.

Şi din tot ce am trăit rămâne amintirea fiecărui prieten, felul în care ne-a influenţat, lucrurile pe care le-am învăţat, berile băute împreună sau serile de pe maidan.

Se spune că adevăratele prietenii nu mor niciodată. Şi poate că e aşa. Oriunde te-ar duce viaţa, dacă în orice moment poţi spune că ai şi numai cinci prieteni adevăraţi în lumea asta, înseamnă că ai înţeles sensul prieteniei şi te poţi considera privilegiat.

O prietenie “specială”

Gordon Brown, premierul Marii Britanii, se află de câteva zile într-o vizită oficială în Statele Unite ale Americii, prilej mai mult decât potrivit pentru a reitera relaţia specială de prietenie dintre cele două naţiuni, Gordon Brown fiind primul demnitar de stat european care a vizitat Casa Albă după alegerea noului preşedinte, Barack Obama.

Astăzi, 4 martie, prim-ministrul britanic a ţinut un discurs înaintea reprezentanţilor Congresului american, în care a arătat că, mai mult ca niciodată, cele două state au nevoie de colaborare şi acţiune comună, în faţa provocărilor economice lansate de criza financiară şi de pericolul terorist.

Discursul lui Gordon Brown, mai jos:

Ce ai fi făcut dacă nu făceai ce faci acum?

La un moment dat, fiecare dintre noi a fost nevoit să aleagă ce are de făcut pe viitor, o decizie care pentru mulţi e marcată încă de incertitudine şi o continuă nelinişte: E bine ce am ales? Asta e ce mă văd făcând toată viaţa? Am cunoscut toate elementele problemei când am ales o anumită carieră, un anumit parcurs propesional? Câţi dintre noi sunt fericiţi cu ceea ce au? Cine e capabil să spună cu certitudine că nu s-ar vedea făcând nimic altceva decât ceea ce face acum?Şi spun asta gândindu-mă la cât de complexă e viaţa şi cât de multe lucruri ar putea face un om de-a lungul vieţii: atâtea lucruri noi de descoperit, atâtea situaţii noi de viaţă, atâtea locuri în lumea asta care îţi pot lărgi perspectivele într-un mod nebănuit?

Una e când vezi lumea prin ochii copilului care crede că întreaga lume e concentrată în jurul familiei şi locului în care s-a născut şi altfel e când începi să descoperi alte locuri şi alţi oameni; moment în care realizezi că sunt atâtea lucruri de învăţat, încât numai gândul că ai fost atât de ignorant în trecut, te sperie.

Nu poţi ştii cu siguranţă că alegerile pe care le-ai făcut până acum sunt cele mai bune, nimeni nu poate oferi certitudini într-o astfel de problemă; poate că cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să rămâi pe calea descoperirilor, să nu-ţi fie teamă de nou şi de progres, să priveşti tot ce se întâmplă în jurul tău cu deschidere şi dorinţă de a învăţa.

Nici eu nu pot ştii ce aş fi făcut dacă nu făceam ce fac acum, ce aş fi fost dacă nu sunt ceea ce sunt acum. Şi mă gândesc că nu asta trebuie să mă frământe, ci mai degrabă dacă fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a progresa, pentru a creşte intelectual şi spiritual, dacă după atâţia ani puterea de a învăţa lucruri noi, de a răspunde la noi provocări, a rămas intactă. Pentru că, în definitiv, singurul lucru care te poate dărâma pe veci e faptul că te mulţumeşti cu tine însuţi, că accepţi să rămâi pe loc, crezând că atât ţi-a fost. Când, de fapt, ai fi putut face atâtea dacă ţi-ai fi păstrat un spirit neînfrânt…

Suntem o generaţie de sacrificiu?

Nu poţi să realizezi ce înseamnă cu adevărat ca ţara ta să fie membră a Uniunii Europene decât atunci când ajungi să beneficiezi de toate oportunităţile pe care un asemenea statut ţi le poate conferi.Liberatea de a te deplasa dintr-o ţară în alta, uşurinţa cu care poţi studia într-o ţară străină sau poţi obţine o bursă la fel ca şi orice alt tânăr din respectiva ţară, dreptul de a primi servicii medicale gratuite şi multe alte drepturi pe care le deţinem ca ţară membră în U. E., nu sunt deloc de neglijat şi sunt extrem de importante, tocmai pentru că îţi uşurează foarte mult existenţa.

Însă sunt multe lucruri pe care numai trecerea timpului le va rezolva. Va mai trece mult timp până când vom putea sta pe picior de egalitate cu britanicii, nemţii sau olandezii.

Avem drepturi, nimeni nu ne opreşte să vizităm „ţările surori”, dar asta nu înseamnă că suntem doriţi de cineva, nu înseamnă că îi pasă cuiva de români şi de soarta lor. În definitiv, Europa e un continent al naţiunilor şi fiecare popor trage la oala proprie. Imaginea românilor în ţările dezvoltate ale Europei e destul de precară, asta şi pentru că în timp ne-am făcut o imagine de cotropitori, poate mult prea des am arătat că suntem „sora săracă”.

Oficial, suntem stat membru. În practică, în viaţa de zi cu zi, românii sunt mâna de muncă ieftină, cei care curăţă casele şi străzile, lucrează ca salahori în construcţii sau în agricultură.

Tocmai de aceea mă gândesc că facem parte dintr-o generaţie de sacrificiu, generaţia care experimentează pentru prima oară ce înseamnă a fi cu adevărat european. Cu bune, dar şi cu rele. Drumul pe care îl parcurgem nu e perfect, se poate şi mai bine, dar poate că nu e momentul. Pentru că nu suntem pregătiţi, pentru că încă învăţăm ce înseamnă a fi cu adevărat european, la nivel practic, la nivel personal.

Aceştia pot fi cei mai frumoşi ani pentru poporul român! Ne-am dorit atât de mult să fim număraţi printre popoarele Europei şi am ajuns acolo, simţim pe viu ce înseamnă asta. Numai că a venit momentul să începem să dăm înapoi şi să arătăm că ne merităm locul, că avem ceva bun de oferit, nu doar de luat sau profitat. Suntem o nouă generaţie. Generaţia care va schimba obrăzniciile, orgoliul şi delăsarea în educaţie, demnitate şi progres real…

Sursa imaginii, aici.

Goana după titluri

Ce e foarte ciudat atunci când vine vorba de formarea academică românească e goana nebună după titluri de care dau dovadă majoritatea profesorilor sau a celor care doresc să devină profesori.

O goană care adesea devine pentru mulţi un scop în sine, poate şi pentru că sistemul e construit în aşa fel, încât pune mai mult accent pe cantitate, decât pe calitate, performanţele academice, capacitatea de a inova, de a dezvolta cercetarea într-un anumit sector nefiind prea mult luate în seamă, atâta timp cât tot ce contează e impactul puternic al unei titulaturi kilometrice.

Ca student, îţi vezi profesorii supuşi la tot soiul de presiuni din partea conducerii, de a elabora articole peste noapte, studii pentru simpozioane pregătite în două zile sau de a răspunde la evaluări ale căror cerinţe se schimbă de la o zi la alta. Şi ajungi să conştientizezi că nu prea contează ce sau cum scriu profesorii tăi, pentru că nu asta e important, ci doar actul în sine, faptul că au scris ceva, faptul că au făcut ce li s-a cerut; toată lumea e mulţumită când un aspirant la titlul de lector are la activ 20 de articole în reviste cotate CNCSIS, un curs, un început de carte şi vreo două sau trei participări la întruniri ştiinţifice.

Nimeni nu stă să analizeze calitatea afirmaţiilor sau metoda de cercetare în respectivele articole, atâta timp cât criteriile sunt îndeplinite şi articolele ies la număr, iar notele de subsol sunt multe şi aranjate după ultimele norme ale Academiei.

Nu credeţi că e aşa? Câţi profesori credeţi că ajung să citească lucrările studenţilor pe care îi coordonează în procesul de elaborare a tezei de licenţă?

O asemenea abordare a procesului academic distruge tocmai resursele menite să le permită studenţilor şi profesorilor o adevărată formare intelectuală. Cât timp vor fi importante titlurile academice lipsite de conţinut şi va lipsi dialogul profesor-student, pentru că alte chestiuni sunt prioritare, respectivul demers va fi sortit eşecului; totul va fi o mare minciună de dragul mândriei locale sau de dorul unei glorii demult apuse.

Cred că multe din universităţile româneşti vor intra cât de curând într-o criză paralizantă, asta şi pentru că studenţii s-au cam săturat de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte. Majoritatea lucrurilor se fac numai pentru a fi făcute şi foarte puţine sunt facultăţile din care studenţii pleacă mulţumiţi că au învăţat ceva, că au fost ajutaţi şi că abilităţile dobândite le-au facilitat obţinerea locului de muncă dorit.

Trebuie să fim conştienţi că, în definitiv, orice universitate are nevoie de banii studenţilor, nu contează de unde vin, nu contează ce îşi doresc. Studiile superioare sunt o afacere, o afacere care atrage mulţi bani, pe o perioadă lungă şi cine nu mai crede asta trebuie să calculeze cam cât cheltuie un student într-un an universitar, de la taxa universitară şi până la întreţinerea din cămin, ca să nu mai vorbim de mâncare sau îmbrăcăminte.

Ce să se schimbe? Unde mai trebuie lucrat? În primul rând, cadrele didactice trebuie să coboare de pe piedestal, să renunţe la tot soiul de orgolii, să stea de vorbă cu studenţii şi să se intereseze de soarta lor.

Cum ar fi ca fiecare profesor să primească în grijă câte cinci studenţi din facultate de care să se îngrijească de-a lungul anilor de studiu? Să îi îndrume, să le dea de lucru, să îi ia la rost când nu dau tot ce au mai bun.

Vise, veţi spune! În primul rând pentru că facultăţile sunt suprapopulate şi douăzeci de profesori nu pot coordona 500 de studenţi.

Şi mai dureros e faptul că nu există nicio legătură între activitatea didactică din facultate şi ce urmează după. Facultăţile nu au contact cu viaţa reală şi ceea ce se cere pe piaţa muncii, nu sunt capabile să stabilească relaţii de cooperare cu firme care ar putea angaja viitori absolvenţi, ceea ce face ca licenţiaţi în Drept să ajungă vânzători la Bricostore, unde ar fi putut ajunge chiar şi fără liceu.

O criză a sistemului, o criză a valorilor şi o prefăcătorie generalizată, ceea ce face ca studiile universitare să nu mai aibă niciun rost, atâta timp cât vechiul slogan „Noi ne facem că predăm, voi vă faceţi că învăţaţi!”, e mai actual ca oricând.

Rabdarea

In toate actiunile pe care o persoana le intreprinde, rabdarea e esentiala, e semnul echilibrului interior de care trebuie sa dai dovada atunci cand lucrurile se precipita sau refuza sa se deruleze atat de repede pe cum ti-ai dori.

Avem rabdare cu ceilalti, avem rabdare cu noi insine, avem rabdare atunci cand suntem constienti ca suntem pe un drum bun, ca facem ce trebuie.

A avea rabdare pentru a fi ceea ce iti doresti nu e niciodata suficient, intrucat pentru a fi cineva trebuie sa faci ceva, trebuie sa cauti, sa iti descoperi resursele, trebuie sa risti si sa stii ce faci, sa nu te arunci in necunoscut.

Si poti face toate astea daca iti pastrezi acel echilibru interior de care ai nevoie pentru a creste, pentru a deveni, pentru a fi…

Colegialitate

Fie că te afli încă într-o anumită formă de învăţământ sau ai terminat şcoala şi munceşti, inevitabil, vei fi încojurat de colegi, oameni alături de care vei petrece multă vreme, dintre care cel mai adesea îţi vei alege prieteni de calitate.

E interesant că dintre colegi ne alegem cel mai adesea prietenii, însă nu toţi colegii ne devin prieteni, poate şi pentru că adevăratele prietenii nu se măsoară după cantitate, ci după calitatea relaţiilor.

Trăiesc alături de tineri din toate culturile, din diferite generaţii şi rase şi realizez că am ajuns în faza în care spiritul de colegialitate depăşeşte graniţele unui continent sau ale unei ţări. Tineri care vin din toate părţile lumii pentru a studia într-un oraş al provocărilor şi diversităţii se văd puşi în situaţia de a învăţa unii de la alţii şi de a parcurge un drum al formării intelectuale menit să le ofere şanse, să le deschidă noi perspective.

Într-un asemenea context, înveţi să te depăşeşti pe tine însuţi, să realizezi că în timp ce tu urmai o şcoală în Arad, tânărul de lângă tine făcea acelaşi lucru într-un oraş din Ghana, iar el acum ţi-a devenit coleg.

Efortul, lupta şi greutăţile prin care fiecare a trebuit să treacă pentru a ajunge aici au fost relativ asemănătoare şi poate tocmai asta conturează cel mai bine profilul colegialităţii la un asemenea nivel: efortul, dorinţa de autodepăşire şi puterea de a risca totul pentru ceva mai bun.

O colegialitate bazată pe adevăratele valori, care transformă radical băieţii în bărbaţi.

O colegialitate a oamenilor care ştiu ce vor…

Cei cinci preşedinţi

Au rămas exact zece zile până la momentul istoric în care primul preşedinte de culoare al Statelor Unite ale Americii îşi va prelua fotoliul de la Casa Albă, începând astfel ceea ce lumea întreagă speră a fi o nouă eră în politica americană.

Şi pentru că Obama are nevoie de tot ajutorul posibil, miercurea trecută s-a întâlnit la Casa Albă cu cei patru foşti preşedinţi ai S. U. A. în viaţă: Jimmy Carter (1977 – 1981), George H. W. Bush (1989 – 1993), Bill Clinton (1993 – 2001) şi George W. Bush (2001 – 2009), în cadrul unui prânz festiv, primul de acest gen din 1981.

Ce va învăţa Barack Obama din experienţa preşedinţilor anteriori? Rămâne de văzut!

Cert e că deja de pe-acum ecologiştii americani l-au luat la rost pe noul preşedinte, pentru faptul că a ales ca limuzină prezidenţială o maşină cu un consum foarte ridicat de benzină, cu toată că în campania electorală Obama promisese că până în 2012, pe şoselele americane vor circula un milion de maşini hibrid, propulsate prin energie electrică.

Am plecat!

După drumuri pe la toate autorităţile posibile, după analize şi testări şi numeroase pregătiri care de-abia acu’ câteva clipe au ajuns la final, pot porni liniştit spre King’s College din Londra, care îmi va fi loc de formare intelectuală pentru doi ani, cât timp durează masteratul… asta dacă nu rămân repetent.

A fost un drum greu, parcurs de unul singur, cu multe momente în care eram convins că n-am nicio şansă, însă în final, prin perseverenţă şi adesea încăpăţânare, visul de a fi acceptat la King’s s-a materializat.

Am plecat în seara asta din Arad, conştient că las în urma mea o etapă din viaţă, dar şi că am şansa de a trăi şi studia într-o altă lume, în care cel mai important lucru pentru mine e să nu uit de unde am plecat…

(În perioada de “tranziţie”, până ajung să mă stabilesc şi să termin cu nebunia începutului, de blog va avea grijă Anca, iubita mea. Toate bune!)

Debandadă

Pe cât de multă ordine şi curăţenie am ţinut în cameră până acum, pe atât de multă debandadă am făcut strângându-mi lucrurile pentru plecare. Oricum, experienţele anterioare şi-au spus cuvântul, iar de data asta am luat numai strictul necesar.

E ultima noapte pe care o mai petrec în patul meu, în camera mea, în casa mea. O nouă experienţă îmi stă înainte. Cum va fi? Ce voi învăţa? Mă voi întoarce sau îmi voi face un rost acolo? Întrebări esenţiale…

Oricum, eu sunt fericit, lucrurile sunt pregătite, m-am liniştit… Mai mult decât atât, se pare că voi prinde vreme frumoasă în Londra. Măcar în primele zile…

Bloggerii buni

Mi-am promis cândva că nu voi scrie articole legate de blogging şi bloggeri, plecând de la simpla constatare că nu am pregătirea necesară sau experienţă suficientă pentru a mă avânta în tratarea unui subiect atât de complex. Nu o voi face nici de data asta, însă îmi voi exprima câteva opinii personale legate de acest fenomen.

Personal, a ţine un blog şi a încerca să scriu cât de cât interesant, nu numai pentru mine şi nevoia mea de exprimare, dar şi pentru cei care sunt interesaţi de anumite teme specifice temei impuse de blogul meu, reprezintă un gest de gratuitate; nu m-aş putea vedea punând reclame sau bannere pe care cititorii să dea click pentru ca eu să fac un ban. Nu spun că e greşit, nu spun că nu e normal să încerci să scoţi ceva bani din munca ta, nu-i judec pe cei care câştigă bani sau trăiesc numai din blogging. Cinste lor! Atât că eu nu o voi face niciodată.

Şi asta poate pentru că mi se pare că o astfel de abordare a problemei distruge adevăratul spirit al bloggingului şi aşa se pierde toată naturaleţea cuvintelor scrise aşa cum vrei, când vrei, dacă vrei… La origine un jurnal online, în care oamenii, cu mai mult sau mai puţin talent literar, au scris despre ei şi gândurile lor, într-un stil liber şi lipsit de cenzură, blogul a ajuns să îmbrace alte forme. Iar aspectul pe care s-a insistat din ce în ce mai mult a fost cel financiar: blogurile au devenit, treptat, un mijloc complex prin care se pot face bani sau poate fi asigurată o anumită notorietate pentru cel care întreţine respectivul site.

Cred că trăim acum perioada de maxim avânt a blogurilor, care va mai dura ceva timp. Mulţi îşi vor face blog, din diferite motive, dorinţa de a face bani online fiind printre primele opţiuni, succesul blogurilor şi receptarea lor publică va fi din ce în ce mai mare, însă va veni şi vremea în care lucrurile se vor cerne şi vor rămâne în blogosferă cei care fac asta din pasiune.

Nu e deloc uşor să vii, zi de zi, cu materiale proaspete pe blog şi să susţii un argument sau să spui ceva, nu doar să încarci imagini şi filmuleţe, deşi acestea au cea mai mare căutare. Însă cât timp îţi place ceea ce faci şi vezi bloggingul ca pe un spaţiu al exprimării personale, în care poţi să fii aşa cum vrei, să te destinzi, să fii tu însuţi, în care oferi fără să aştepţi prea mult în schimb, atracţia de a scrie cât mai des va rămâne, iar momentul în care vei scrie chestii de genul: “Acesta a fost ultimul meu articol. Adio, cititori!”, nu vor exista niciodată.

Obama reinventează visul american

Speranţă pentru America

Privind o serie de fotografii realizate de Callie Shell, fotograful publicaţiei “Times”, ce îl prezintă pe Barack Obama, candidatul democrat la alegerile prezidenţiale din 4 noiembrie, în ipostaze cât se poate de naturale (Obama singur, în spatele unei scene, dormind pe o canapea sau purtând pantofi găuriţi în talpă ), mi-am dat seama că valul imens de simpatie publică pe care Obama şi l-a atras se bazează, în primul rând, pe faptul că mesajul pe care îl transmite emană sinceritate şi este exprimat cu multă naturaleţe.

Mai mult decât atât, poate pentru prima oară în istoria Americii, atât oamenii simpli, cât şi anumiţi reprezentanţi ai elitei americane, chiar republicani, au ajuns să realizeze că alegerea lui Obama ca preşedinte reprezintă o şansă pentru reinventarea Americii ca naţiune, într-un moment în care criza economică, războiul din Irak sau gravele probleme din societatea americană sunt mai presante ca oricând.

E interesant de observat câtă speranţă a putut să le insufle Obama americanilor şi cât de mult au ajuns aceştia să îşi dorească schimbarea, sloganul “Change We Can Believe In” trecând dincolo de stadiul de a fi doar o promisiune electorală. Iar admiraţia de care se bucură Obama a ajuns să se transpună în diferite forme, cum sunt şi posterele create pentru campania sa, foarte sugestive şi pline de conţinut.

Având foarte multe şanse să fie cel de-al 44-lea preşedinte al Americii, Barack Obama va trebui să confirme faptul că speranţa a milioane de americani nu a fost zadarnică, că visul american nu a pierit şi că schimbarea, aşa cum a propus-o el şi de care America are nevoie, e posibilă…

Iar pentru a schimba puţin tonul grav al relatării, mai jos aveţi un filmuleţ acid la adresa republicanilor, realizat de Seth MacFarlane, creatorul serialului “Family Guy”. Brian, câinele familiei Griffin, îi îndeamnă pe americani să nu mai mănânce rahat republican şi să voteze cu Obama:

Sursa imaginii, aici.

Patru pereţi pentru viitorul unui om

Nu am nimic cu nimeni, nu aş vrea să înţelegeţi că mă iau de felul în care unii părinţi îşi cresc copiii şi nici nu-mi bag nasul în problemele de familie ale altora, dar câteodată sunt de-a dreptul şocat de anumite situaţii aberante.

Ştiu că trăim într-o ţară în care lucrurile sunt aşa cum sunt, în care cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de un nivel de viaţă decent, însă nu pot înţelege cum pot exista părinţi care îşi supun copiii la un stil de viaţă care numai a viaţă nu seamănă. Şi nu pentru că nu ar avea bani, nu pentru că nu ar câştiga destul, ci doar pentru că au descoperit că zgârcenia şi delăsarea sunt răspunsuri general-valabile la marile provocări ale existenţei.

Florin are şaisprezece ani şi de când se ştie locuieşte într-o garsonieră, cu părinţii, lipsit de intimitate, fără să aibă un loc numai al lui, într-un bloc de patru etaje în care sunt îngrămădite 80 de familii, la marginea oraşului. Măcar e norocos că e singurul la părinţi! Pentru cineva care a avut o cameră proprie întotdeauna sau care, mai bine, a locuit tot timpul la casă, povestea lui poate părea incredibilă.

Numai cei care au avut o astfel de copilărie şi au trecut prin frământările adolescenţei trăin astfel, pot spune ce înseamnă să ai nevoie de linişte, dar să nu ai unde să te retragi, să vrei să înveţi, dar să nu ai masa ta de lucru sau să îţi doreşti un hamster sau un acvariu cu peşti, însă să nu ai niciun loc în care să le aşezi.

Ce e mai ciudat e că toate astea fac parte din povestea vieţii lui Florin nu pentru că părinţii săi ar fi limitaţi financiar, ci pentru că garsoniera le este de ajuns. Iar când Florin îndrăzneşte să le reproşeze cât de greu i-a fost în toţi aceşti ani, părinţii îi răspund: “Noi am făcut îndeajuns. Dacă vrei mai mult, fă-ţi singur!”

Ce sacrifici atunci când vine vorba de copilul tău? Îl creşti într-o cutie de chibrituri, de dragul banilor economisiţi, pentru că oricum va creşte el cumva, sau îi oferi ce ai mai bun?

Sursa imaginii, aici.

Femeia din viaţa ta

Sunt momente în care nu poţi să exprimi în cuvinte motivele pentru care o iubeşti şi e de rău când asemenea faze te prind când ea vrea să-i spui cât şi cum o iubeşti. Totuşi, ştii că o iubeşti, simţi asta cu fiecare pas pe care îl faci alături de ea sau în drum spre întâlnirea cu ea, cu fiecare mesaj în care îi spui că nu o vei părăsi, cu fiecare lună plină pe care o admiri alături de ea.

Sunt şi momente în care vrei să rămâi singur, poate chiar şi numai o zi, să nu te mai preocupe detaliile, cuvintele frumoase sau plimbările prin parcuri. Însă îi simţi imediat lipsa şi eşti conştient că, oricât de independent ai vrea să rămâi, te simţi bine în compania ei, pentru că ea te face fericit într-un fel pe care nu prea poţi să ţi-l explici. Ştie şi ea că o iubeşti şi au fost destule momente în care i-ai dovedit asta. Eşti conştient că viaţa nu e numai vals pe roze şi că până şi iubirea poate să scadă din intensitate. Însă ceva îţi spune că ea e aceea, femeia alături de care vrei să îţi petreci restul vieţii, femeia care te iubeşte şi pe care o iubeşti…

Sursa imaginii, aici.

Sondaj: Ai emigra pentru bani?

Românii buni

Cazul angajatului C. F. R. ucis în gara Braşov îmi demonstrează, a nu ştiu câta oară, faptul că românii buni sunt pe cale de dispariţie. Nu că am fi fost noi foarte buni sau cuminţi vreodată, însă se simte din ce în ce mai acut faptul că ne-am învrăjbit atât de mult unii faţă de alţii încât nu ne-ar mai păsa nici dacă am vedea pe cineva murind sub ochii noştri; poate că am fi în stare să dăm şi noi cu picioarele.

Am devenit o naţiune de egoişti, de săraci şi înguşti sufleteşte; ne căţărăm unii peste cadavrele altora, scuipăm tot ce avem mai sfânt, ne răstim unii la ceilalţi, înjurându-ne neamul şi dumnezeii, nu ne-am ajuta, nu ne-am salva unul pe celălalt, am uitat ce e onoarea, respectul şi demnitatea. Suntem nişte canalii care se pretind, care se cred, care se vor a fi cineva, când, în fapt, suntem un mare gunoi, o ruşine pentru întreaga lume.

Nu ne merităm trecutul, nu suntem demni de eforturile sau jertfele înaintaşilor, am reuşit să călcăm în picioare istoria neamului, sfinţii, tricolorul, vrem să o rupem cu trecutul şi să trăim prezentul pe care avem impresia că îl stăpânim. Ei bine, nu avem nimic!

Egoişti, murdari la suflet, perverşi în gândire şi în atitudini, invidioşi pe tot ce e bun şi drept, înfumuraţi şi pretenţioşi, lipsiţi de bun-simţ, obraznici şi mereu puşi pe harţă, nu merităm nimic. Poate doar o moarte ca a ceferistului braşovean…

Drama preotului sărac

Contrar percepţiei generale, nu toţi preoţii ortodocşi sunt nişte mici boieri în comunităţile pe care le păstoresc şi nici nu o duc aşa de bine, ca-n sânul lui Avraam ar spune unii, pe cum se crede şi se afirmă de multe ori când vine vorba despre veniturile clerului. Nu contest faptul că există preoţi care se descurcă foarte bine, care au parohii mari şi care îşi permit să ia de la parohie un salariu decent, după plata tuturor taxelor şi a utilităţilor de la biserică sau de la casa parohială şi nici nu mă voi ascunde după deget, spunând că nu există preoţi care, forţaţi de împrejurări, ajung să îşi întregească veniturile poate din surse nu întotdeauna oneste. Totuşi, nu e datoria mea să interpretez sau să judec asemenea situaţii. E cine să o facă.

La ce mă gândesc şi ce mă frământă adesea e drama preotului care iese de pe băncile facultăţii şi porneşte spre prima parohie cu un avânt nemaipomenit, plin de idealuri şi cu planuri misionare dintre cele mai ambiţioase, convins că va face mai mult decât au făcut cei de dinaintea lui, că va schimba obiceiurile proaste ale oamenilor, că va face, că va drege, că va fi minunat.

Însă realitatea vieţii de parohie şi primele şocuri primite, în special atunci când conştientizează că vistieria sărăcuţei parohii în care a fost trimis e complet goală şi că nu va putea nici în cele mai frumoase vise să plătească la zi toate taxele lunare şi să mai rămână cu ceva bani îl loveşte pe prospătul preot în moalele capului, făcându-l să realizeze că o mare parte din demersurile pe care şi-a propus să le înfăptuiască se lovesc în mod constant fie de lipsa banilor, fie de lipsa de coeziune a comunităţii, care nu înţelege să îşi ajute preotul în mod unitar.

Scriu toate astea pornind de la cazuri concrete, de la oameni pe care eu îi cunosc personal, pe care i-am cunoscut în liceu şi apoi în facultate, care îşi făceau planuri şi îşi imaginau că ei nu vor lua niciodată bani de la enoriaşi la înmormântări sau cununii şi că se vor comporta asemenea Sfinţilor în toate. Şi totuşi, realitatea vieţii trăite într-o parohie săracă, la capăt de lume, într-un sat plin de rromi şi de bătrâni trecuţi de 70 de ani, în care superstiţiile şi boscoanele băbeşti sunt parcă mai importante decât adevăratul conţinut al credinţei, îl aduce adesea pe tânărul preot în pragul disperării şi chiar al deznădejdii. Se vede pus să aleagă între chemarea spre slujirea jertfelnică şi nevoile vieţii de zi cu zi, să caute soluţii de redresare, să încerce să lucreze pământul sau să pună bazele unui atelier de tâmplărie sau chiar să îşi deschidă un mini-abc în sat, pentru a putea supravieţui financiar.

În marea lor majoritate, preoţii proaspăt-hirotoniţi care pleacă înspre primele lor parohii se lovesc de foarte multe obstacole: o biserică mult prea degradată şi fonduri inexistente pentru a o putea repara, lipsa unei case parohiale, o comunitate divizată, pentru care Biserica şi autoritatea preotului nu înseamnă mai nimic, ostilitatea unor colegi mai în vârstă sau dorinţa unor persoane din administraţia parohială de a-şi continua jocurile murdare la fel ca înainte, ca să nu mai vorbim de presiunea enormă pe care o exercită şi dezamăgirea soţiei, care din “Prima Doamnă” a comunităţii se vede pusă în postura de a face naveta la oraş în autobuze sau trenuri personale infecte, iar dacă are un loc de muncă bine-plătit, să devină ea cea care aduce banu’ în casă şi îşi întreţine, efectiv, soţul. Normal, tensiunea creşte gradual, odată ce apar şi copiii.

Cu toate astea, în toate satele, sătuleţele şi cătunele ţării, mii de preoţi îşi fac datoria cu evlavie şi trec peste toate aceste probleme, pe care, în mod natural, le consideră greutăţile începutului sau încercări mântuitoare.

Deşi le este fantastic de greu, deşi nici ei nu mai ştiu de unde vor avea bani luna viitoare pentru plata curentului electric folosit în biserică, merg mai departe cu fruntea sus, timp în care lumea, privind din exterior, crede că preotul e un om ce trăieşte bine, pentru că primeşte colaci şi mănâncă multă colivă.

Fără să ştie că, uneori, colacii şi coliva sunt tot ce preotul sărac poate pune pe masă…

De veghe la căpătâiul unui muribund

Zilele acestea am trăit una dintre cele mai puternice experienţe din viaţă, când, datorită unor împrejurări nebănuite de mine vreodată, am ajuns să veghez la căpătâiul unei mătuşi aflate pe patul de moarte, care a murit, după o cumplită suferinţă, sâmbătă dimineaţa.

Deşi participasem la numeroase slujbe de înmormântare şi luasem contact cu suferinţa umană de multe ori, nu mi-a fost dat niciodată să văd pe cineva murind, să văd cu ochii mei cum se stinge din viaţă o fiinţă umană. Când ţii în palmele tale mâna din ce în ce mai rece a unui om care părăseşte lumea aceasta, simţi şi tu cât de firav şi de efemer e totul, în primul rând propria-ţi existenţă şi mai apoi tot ce te înconjoară.

Sentimentul că, într-un anumit moment, vei părăsi şi tu lumea aceasta, la fel de singur ca toţi ceilalţi de dinaintea ta, te face să conştientizezi cât de incertă e viaţa şi cât de important e să trăieşti fiecare clipă aşa cum trebuie, nu ca şi când ar fi ultima, ci convins de faptul că e singura pe care te poţi baza, pe care o poţi face să fie aşa cum ţi-ai dori, pentru că despre ce urmează nu ai habar.

Moartea ne afectează pe toţi, nu o putem exclude din ritmul natural al existenţei umane, deşi, conştienţi de iminenţa morţii, am da orice pentru a rămâne nemuritori.

Nu-mi place să mă gândesc la moarte, în special la propria-mi moarte, deşi sunt conştient că nu e altceva decât o negare stupidă a unei evidenţe. Am atâtea planuri, am atâtea gânduri, sunt conştient că aş putea face atâtea lucruri. Şi totuşi, tot ce sunt şi tot ce aş putea face păleşte în faţa gândului că voi muri, mai devreme sau mai târziu. Dar până când va veni acel moment, voi trăi, voi iubi, voi gusta din tot ce e mai frumos în viaţă, conştient, totuşi, că sunt un trecător pe-aici…

Casa ta

Trăieşti un sentiment ciudat atunci când ajungi să ai o casă pe numele tău, când la strada şi numărul respectiv figurezi tu ca proprietar, când actele sunt pe numele tău… e un sentiment interesant, te simţi mai matur, mai implicat, mai responsabil.

Sunt conştient că am avut ceva noroc, dar, printr-o conjunctură fericită pentru mine, casa în care am copilărit a ajuns pe numele meu, după ce am despăgubit rudele care ar fi putut avea pretenţie la jumătate din casă. Ce voi face cu casa nu ştiu exact. Important e că e acolo! Şi chiar dacă noua situaţie aduce după sine o serie de responsabilităţi, sunt conştient că a avea propria ta casă la 24 de ani, fără să fi muncit pentru ea, înseamnă ceva şi e un punct de plecare foarte stabil pentru ce va urma.

A avea casa ta sau maşina mult-visată sunt idealuri pe care orice tânăr cu capul pe umeri le are şi adesea sunt idealuri imposibil de atins când munceşti până seara pentru un salariu din care nu ţi le vei putea cumpăra vreodată. Însă când reuşeşti să îţi împlineşti un vis, să ai propria casă sau să îţi cumperi propria maşină, te simţi total diferit şi eşti conştient că vremea încercărilor şi a viselor deşarte a trecut şi începi să trăieşti o realitate matură, responsabilă: eşti propriul tău stăpân!

Şanse

Eşti tânăr, eşti conştient de forţele tale, vrei să reuşeşti, eşti conştient că dacă vrei ceva, trebuie să munceşti, trebuie să îţi pui mintea la contribuţie, să-ţi faci un plan pe termen lung şi să nu te abaţi de la idealurile tale.

Adesea, asemenea fraze sună prea frumos pentru a fi adevărate, dacă e să comparăm ambiţia, elanul şi forţa de muncă pe care le emană foarte mulţi tineri români cu ceea ce li se oferă, efectiv, pe piaţa muncii din România, cu piedicile care li se pun când vor să pună bazele unei afaceri sau când, pur şi simplu, caută să îşi pună în valoare abilităţile şi forţa creatoare.

Mulţi tineri ies de pe băncile şcolilor poate mult mai bine pregătiţi de pe băncile şcolilor decât colegii lor din ţările dezvoltate ale Europei, şi asta nu neapărat datorită profesorilor şi sistemului educaţional; sunt atâtea cazuri de olimpici care ajung să îşi întreacă profesorii în înţelegerea unui anumit subiect de studiu, şi asta de cele mai multe ori din pură pasiune.

Lor ce li se oferă? Un salariu de 480 lei în mână după o lună întreagă de muncă? Un comportament josnic din partea unor şefi incapabili? Blocaje din toate părţile la cea mai mică iniţiativă care nu se înscrie în regulile fosilizate ale unei adunături în care pupincureala primează?

În ce constă şansa care ni se oferă nouă, tinerilor români de astăzi? Care e elementul de impact menit să ne ţină în ţară, să ne facă să nu luăm drumul Occidentului, la fel ca şi cei de dinaintea noastră? Unde e acel sprijin din partea autorităţilor pentru a ne putea întemeia o familie, pentru a avea o carieră demnă de cei “n” ani petrecuţi prin şcoli? Cum suntem noi sprijniţi pentru a schimba ceva în jurul nostru, în România?

Ce-mi rămâne mie de făcut? Să rămân şi să fiu un alt exponent al unei alte generaţii de sacrificiu?

Din nou acasă. Însă nu pentru mult…

Am revenit acasă, în Arad, după patru ani de facultate, după două veri în care n-am stat pe-acasă, pentru a mă pregăti de o nouă plecare, lungă şi ea. Regăsesc lucrurile, situaţiile sau oamenii pe care îi ştiam într-un anumit fel schimbaţi, o schimbare în bine, un semn al progresului şi al maturizării. Îmi va lua ceva să mă racordez la noile realităţi şi să mă simt, din toate punctele de vedere, “acasă”. Până atunci, străbat oraşul în lung şi-n lat, să văd ce mai e nou…

Rămas-bun Alba Iulia, oriunde te-ai afla!

Am venit în Alba Iulia pentru a avea parte de o facultate mai bună, mai bună decât aş fi putut avea în oraşul meu. Şi a fost o facultate mai bună decât dacă aş fi rămas în Arad.

Însă ceea ce credeam că avea să devină cea mai palpitantă experienţă academică a vieţii mele, a fost de fapt cea mai frumoasă aventură a unei deveniri care, dacă nu s-ar fi derulat astfel, eu, cel de azi, nu aş fi fost atât de câştigat. Am învăţat să nu mai fiu atât de credul, să nu mai cred în idealuri false sau irealizabile şi să conştientizez că viaţa înseamnă responsabilitate şi decizii pe care înainte de a le lua, trebuie să le calculezi.

Totul a început cu acea dimineaţă răcoroasă de 1 octombrie 2004, când, trezindu-mă pentru prima oară într-un pat de cămin, într-un mediu ostil, aveam să înţeleg că totul s-a schimbat şi că e vremea să mă schimb şi eu. Iar aventura mea a continuat, timp de patru ani, cu ambiţii, eşecuri, lipsuri sau beneficii, cu colegi mai mult sau mai puţin prietenoşi, cu prieteni prefăcuţi sau amici de nădejde.

Totuşi, ceea ce mi-a făcut cel mai mult bine, exceptând planul financiar, a fost faptul că în toţi anii de facultate am lucrat câte ceva: am meditat la filozofie un elev la Colegiul Economic când eram în anul 1, în anul 2 am lucrat ca pedagog social la un aşezământ social pentru copiii abuzaţi, apoi am plecat în America pentru prima oară, în anul 3 am mers în America pentru a doua oară, iar în anul 4 am muncit la un radio local. Aşa am învăţat să devin independent şi să lupt pentru orice lucru pe care mi l-aş fi dorit sau de care aveam nevoie.

Iar dacă a fost să învăţ ceva util pe plan social, atunci prietenii pe care mi i-am făcut în toţi aceşti ani sunt cu adevărat o realizare de care se cuvine să fiu mândru: George, un prieten alături de care am avut parte de cele mai comice aventuri (am ajuns noi să fim acuzaţi că am “ciordit” undiţa unui preot din Alba Iulia pe când eram la pescuit pe lacul de la Iezeru-Ighiel!), fără de care hălăduirile prin Alba Iulia sau excursiile la Oradea, Arad, Braşov, Sebeş, Cluj-Napoca sau Timişoara nu ar fi fost atât de distractive; de la el am învăţat cumpătarea, am deprins pasiunea pentru “clubbing” şi “high-life” şi am înţeles cât de justificată poate fi revolta faţă de “sistem”; Mihai, un prieten care mi-a fost un adevărat model de hărnicie, care m-a învăţat să pescuiesc (peşti, nu altceva) şi care m-a înţeles în toate frământările mele, pentru că nu a fost niciodată prefăcut; Rareş, un prieten fără de care luptele pentru bursa de merit nu ar fi fost la fel de bine puse la punct sau a doua mea aventură în America nu ar mai fi avut atâta haz; Mircea, Iuliu, Radu… prieteni adevăraţi, oameni lângă care am învăţat să devin şi eu om, oameni care m-au înţeles chiar şi atunci când nici eu nu mă mai înţelegeam.

N-aş putea să-i trec cu vederea pe copiii de la aşezământul social în care am lucrat în anul 2 de facultate, de la care am învăţat să fiu recunoscător pentru tot ce am şi să realizez că primul lucru de care un om are nevoie e să fie acceptat şi iubit, cei care, cu naturaleţe, mi se adresau cu “tată”, sfâşiaţi de dorul după adevăratul lor tată: Ionel, Livia, Răzvan, Viorica, Răzvan, Neluţu, Marius, Eva, Raluca, Florina, Crina, Lili şi Silviu au fost prietenii mei cei mai buni poate atunci când încă nu aveam niciun prieten de nădejde.

De asemenea, nu-i voi putea uita pe colegii de la radio care au avut un impact deosebit asupra mea: Emanuel, cea mai bună voce de radio din câte am auzit, un om al dialogului onest şi al adevărurilor spuse pe faţă, Ovidiu, un om extrem de inteligent, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, Oana, care avea puterea de a detensiona prin umorul şi farmecul ei până şi cele mai apăsătoare situaţii sau Dora, care prin pasiunea ei pentru emisiunea pe care o realiza avea puterea de a te învăţa să acorzi atenţie până şi celor mai mici detalii; oameni alături de care m-am simţit privilegiat să lucrez.

Am plecat duminică din Alba Iulia fericit şi uşurat, însă nu ca şi când aş fi scăpat de o povară, ci conştient că, la final, pot privi cu fruntea sus înspre tot ce a însemnat viaţa mea timp de patru ani în Alba Iulia; nu a fost uşor, nu a fost întotdeauna plăcut, dar a meritat, cu siguranţă.

Rămâi cu bine, Alba Iulia, oriunde te-ai afla!

Luptă pentru tine!

Trăim o viaţă agitată, nebunia fiecărei zile ne face din ce în ce mai sătui de toţi şi de toate, lupta continuă pentru un trai decent şi o viaţă liniştită e din ce în ce mai perfidă, iar dacă eşti mult prea “cuminte” şi cauţi să împlineşti reguli pe care nimeni nu le mai respectă, nu ajungi nicăieri şi îţi dai seama că trebuie să devii un fel de “curvă” în ceea ce priveşte interesul personal, pentru că dacă nu o faci tu, cu singuranţă vei fi dominat de cei din jur, care, dacă nu eşti atent, fac din tine o treaptă pe care calcă cu uşurinţă în calea propriei lor deveniri.

Politeţe? Respect? Încredere? Sunt foarte rari oamenii care îţi mai pot oferi aşa ceva, se pare că oamenii cu adevărat buni sunt o specie pe cale de dispariţie. Rămâi cu crezurile tale, vei fi la fel de moral sau preocupat de idei înalte, însă când cineva se leagă de viitorul tău, când cineva se va strădui să îţi blocheze proiectele, când vei fi trădat şi aşa-numiţii prieteni te vor lua drept prieten pentru a profita, atunci e momentul să te trezeşti. Nu neapărat să plăteşti cu o monedă similară, însă să faci în aşa fel încât să araţi că nu eşti prost, că ştii ce vrei de la viaţă şi că te respecţi şi că principala lupta pe care o dai e cea în care tu trebuie să ieşi învingător.

Fetelor, alegeţi un tată bun pentru copiii voştri!

Poate că iubirea e oarbă şi dragostea adevărată trece peste toate defectele, însă atunci când copiii ajung să sufere din cauza erorilor comise de părinţi, când copiii, în loc de linişte şi educaţie, asistă la însângerarea mamei de către un tată bestial, atunci când copiii suferă din cauza sărăciei în care un cap de familie i-a tras pe cei de lângă el sau nu au parte de sprijinul de care ar trebui să beneficieze în mod natural pentru a-şi împlini idealurile, cred că un procent semnificativ de vină îl au şi viitoarele mame, care nu ştiu să privească obiectiv lucrurile în clipa în care decid să se căsătorească.

Ce fel de partener de viaţă îşi aleg? Ce fel de tată aleg pentru copilul lor? Ce fel de om e cel pe care îl vor lua de soţ? Ştie să fie respectuos, ştie să fie atent, are voinţa de a se lupta pentru susţinerea financiară a familiei sau e doar un pămpălău care trebuie dirijat? Se vor preschimba declaraţiile siropoase în înjurărături şi semne crunte de impertinenţă? Vor deveni mângăierile tandre şi îmbrăţişările prelungite, lovituri de pumn şi îmbrânciri în pereţi?

Nu e imposibil să identifici semne ale unui viitor soţ bătăuş, alcoolic, ignorant sau lipsit de atenţie faţă de copii. Ceea ce face acum, lângă tine, când încă îţi mai face “curte” e cartea sa de vizită pentru viitor.

Alege înţelept! Identifică semnele şi refuză să mai iubeşti pe cineva care îţi va provoca suferinţe mai târziu. Pentru liniştea ta şi pentru viitorul copiilor tăi!

Viaţă de împrumut

Tot mai mulţi dintre cunoscuţii mei s-au hotărât să îşi întemeieze o familie, lucu care, într-o Românie perfectă, ar trebui să le ofere o anumită stabilitate. De unde!

Decizia de a te căsători şi de a pune bazele unei familii e o povară: o nuntă pe care trebuie să o organizezi şi pe care nu poţi să o faci oricum, gândul că nu poţi sta cu părinţii şi că trebuie să îşi cumperi o locuinţă, sosirea unui copil, care aduce cu sine noi responsabilităţi – sunt probleme presante, pe care dacă nu ai banii necesari nici nu poţi visa că le vei realiza.

Şi atunci, ce să faci? În asemenea situaţii, când trebuie să faci rost de zeci de mii de euro pentru nuntă şi locuinţă, ai putea avea impresia că un credit bancar e soluţia care să te scape de presiune.

Soluţie de moment cum nu se putea mai proastă! Intri în căsnicie cu un credit pe care îl plăteşti minim 25 de ani, care va fi o sursă continuă de presiuni dacă nu vei avea un loc de muncă foarte bine plătit, prin care banca te va jupui la propriu nu numai de suma pe care o împrumuţi, ci te va împovăra cu dobânzi, taxe, penalizări, creanţe şi alte porcării bancare.

Şi-atunci, ce e de făcut? De unde să scoţi atâţia bani, atâta timp cât în România se câştigă cum se câştigă? Personal, dacă aş fi într-o asemenea situaţie, mi-aş lua consoarta, aş pleca pentru doi ani în Suedia sau Luxemburg, de exemplu, unde, deşi am avea joburi de care unora le-ar fi ruşine, am reuşi să câştigăm suficient pentru o nuntă frumoasă şi o locuinţă decentă în România. Poate că am pierde doi ani, dar măcar scăpăm de povara a 40 de ani de credite şi jecmăneli bancare.