Un veşnic student…

Din nou la cursuri, din nou pe fugă, între biblioteci şi săli de cursuri, alte nopţi de sesiune, îndopat cu Red Bull şi panicat că mai am de citit sute de pagini…

Experienţa studentului se dezvoltă de la un an la altul, de la o situaţia la alta… şi fiecare etapă are părţi bune şi părţi nasoale. Şi poate că cel mai important lucru pe care trebuie să îl pui în practică e, indiferent de cât de bun ai vrea să fii în domeniul tău, că viaţa nu se rezumă numai la cursuri, examene, profesori şi colegi; că poţi face multe alte chestii care nu au legătură cu ceea ce înveţi sau cu profesia pentru care studiezi atâta amar de vreme.

Ce vreau să spun e că nu trebuie să te laşi manipulat de sistem sau de strălucirea de suprafaţă a unor oameni sau instituţii şi să uiţi de tine şi viaţa ta, doar pentru a fi dedicat trup şi suflet “cauzei”. Experienţa şi anii petrecuţi în diferite locuri m-au învăţat că, din toate situaţiile, trebuie să ieşi cu capul sus, mai bun ca ieri, conştient de ceea ce eşti şi, mai ales, neluat de fraier de absolut nimeni.

Iar dacă unele lucruri pe care le spui sau le faci, deşi corecte, se dovedesc incomode pentru cei obişnuiţi cu viaţa lipsită de zgomot, nu e pierderea ta.

Viaţa e o continuă şcoală, lecţiile nu încetează… însă dincolo de ceea vrei să faci, dincolo de ambiţii şi planuri, trebuie să recunoşti că nu poţi avea nimic dacă tu însuţi, înainte de orice, ştii cine eşti, ai încredere în ce poţi face şi nu te laşi, niciodată, dar niciodată, doborât!

A pune pret pe timpul tau…

O perioada foarte agitata pentru mine, cu examene de final de an si multa, foarte multa munca. Se petrec atatea lucruri grozave in fiecare zi, incat pana si ragazul de a scrie aici e alocat unor scopuri mult mai importante.

Acum realizez cat de mult conteaza sa fii ocupat pana peste cap cu lucruri care merita, de pe urma carora vei avea de profitat cu adevarat.

Sentimentul ca faci ceva util si ca nu iti irosesti timpul, irosindu-ti sansele…

Ce ai fi făcut dacă nu făceai ce faci acum?

La un moment dat, fiecare dintre noi a fost nevoit să aleagă ce are de făcut pe viitor, o decizie care pentru mulţi e marcată încă de incertitudine şi o continuă nelinişte: E bine ce am ales? Asta e ce mă văd făcând toată viaţa? Am cunoscut toate elementele problemei când am ales o anumită carieră, un anumit parcurs propesional? Câţi dintre noi sunt fericiţi cu ceea ce au? Cine e capabil să spună cu certitudine că nu s-ar vedea făcând nimic altceva decât ceea ce face acum?Şi spun asta gândindu-mă la cât de complexă e viaţa şi cât de multe lucruri ar putea face un om de-a lungul vieţii: atâtea lucruri noi de descoperit, atâtea situaţii noi de viaţă, atâtea locuri în lumea asta care îţi pot lărgi perspectivele într-un mod nebănuit?

Una e când vezi lumea prin ochii copilului care crede că întreaga lume e concentrată în jurul familiei şi locului în care s-a născut şi altfel e când începi să descoperi alte locuri şi alţi oameni; moment în care realizezi că sunt atâtea lucruri de învăţat, încât numai gândul că ai fost atât de ignorant în trecut, te sperie.

Nu poţi ştii cu siguranţă că alegerile pe care le-ai făcut până acum sunt cele mai bune, nimeni nu poate oferi certitudini într-o astfel de problemă; poate că cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să rămâi pe calea descoperirilor, să nu-ţi fie teamă de nou şi de progres, să priveşti tot ce se întâmplă în jurul tău cu deschidere şi dorinţă de a învăţa.

Nici eu nu pot ştii ce aş fi făcut dacă nu făceam ce fac acum, ce aş fi fost dacă nu sunt ceea ce sunt acum. Şi mă gândesc că nu asta trebuie să mă frământe, ci mai degrabă dacă fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a progresa, pentru a creşte intelectual şi spiritual, dacă după atâţia ani puterea de a învăţa lucruri noi, de a răspunde la noi provocări, a rămas intactă. Pentru că, în definitiv, singurul lucru care te poate dărâma pe veci e faptul că te mulţumeşti cu tine însuţi, că accepţi să rămâi pe loc, crezând că atât ţi-a fost. Când, de fapt, ai fi putut face atâtea dacă ţi-ai fi păstrat un spirit neînfrânt…

Drumul fiecăruia

Nu e nimic deosebit, nimic nou sau nemaiauzit atunci când spun că odată ce anii trec, omul se transformă, experimentează noi situaţii de viaţă, apar noi oportunităţi sau momente de răscruce în viaţa fiecăruia, elemente care favorizează un parcurs propriu al vieţii pentru fiecare dintre noi. Mai devreme sau mai târziu, fiecare decide pentru el însuşi, e nevoit să decidă ce e de făcut pe mai departe, alegeri legate în mare măsură de şcolile urmate, de nevoile financiare sau de oportunităţile momentului.
E interesant să mă gândesc la anii de liceu, de pildă, când, încă în şcoală fiind, nimeni nu făcuse încă decizii fundamentale pentru restul vieţii, pentru că timpul avea încă răbdare. Însă anii au trecut şi fiecare a pornit pe drumul propriu, tocmai pentru că primul semn al maturizării e să realizezi că trebuie să faci ceva pentru tine şi pentru viitorul tău şi să înveţi să nu mai depinzi sau să aştepţi ajutor din exterior.
Şi mă întreb: câte din aceste decizii de viaţă sunt cu adevărat cele dorite de fiecare? Câţi dintre noi sunt cu adevărat împliniţi în urma deciziilor luate? Poate ştii cineva cu adevărat că viaţa pe care a ales-o e cea mai potrivită pentru el însuşi şi îl face cu adevărat fericit?
Întrebări la care fiecare trebuie să îşi răspundă la un moment dat. Poate că nimeni nu poate spune cu certitudine că alegerile pe care le-a făcut sunt cele mai bune. Şi cred că nici nu contează atât de mult, atâta timp cât te simţi împlinit din toate punctele de vedere şi ştii că tot ce faci îţi va permite să trăieşti o viaţă mai bună.

Suntem o generaţie de sacrificiu?

Nu poţi să realizezi ce înseamnă cu adevărat ca ţara ta să fie membră a Uniunii Europene decât atunci când ajungi să beneficiezi de toate oportunităţile pe care un asemenea statut ţi le poate conferi.Liberatea de a te deplasa dintr-o ţară în alta, uşurinţa cu care poţi studia într-o ţară străină sau poţi obţine o bursă la fel ca şi orice alt tânăr din respectiva ţară, dreptul de a primi servicii medicale gratuite şi multe alte drepturi pe care le deţinem ca ţară membră în U. E., nu sunt deloc de neglijat şi sunt extrem de importante, tocmai pentru că îţi uşurează foarte mult existenţa.

Însă sunt multe lucruri pe care numai trecerea timpului le va rezolva. Va mai trece mult timp până când vom putea sta pe picior de egalitate cu britanicii, nemţii sau olandezii.

Avem drepturi, nimeni nu ne opreşte să vizităm „ţările surori”, dar asta nu înseamnă că suntem doriţi de cineva, nu înseamnă că îi pasă cuiva de români şi de soarta lor. În definitiv, Europa e un continent al naţiunilor şi fiecare popor trage la oala proprie. Imaginea românilor în ţările dezvoltate ale Europei e destul de precară, asta şi pentru că în timp ne-am făcut o imagine de cotropitori, poate mult prea des am arătat că suntem „sora săracă”.

Oficial, suntem stat membru. În practică, în viaţa de zi cu zi, românii sunt mâna de muncă ieftină, cei care curăţă casele şi străzile, lucrează ca salahori în construcţii sau în agricultură.

Tocmai de aceea mă gândesc că facem parte dintr-o generaţie de sacrificiu, generaţia care experimentează pentru prima oară ce înseamnă a fi cu adevărat european. Cu bune, dar şi cu rele. Drumul pe care îl parcurgem nu e perfect, se poate şi mai bine, dar poate că nu e momentul. Pentru că nu suntem pregătiţi, pentru că încă învăţăm ce înseamnă a fi cu adevărat european, la nivel practic, la nivel personal.

Aceştia pot fi cei mai frumoşi ani pentru poporul român! Ne-am dorit atât de mult să fim număraţi printre popoarele Europei şi am ajuns acolo, simţim pe viu ce înseamnă asta. Numai că a venit momentul să începem să dăm înapoi şi să arătăm că ne merităm locul, că avem ceva bun de oferit, nu doar de luat sau profitat. Suntem o nouă generaţie. Generaţia care va schimba obrăzniciile, orgoliul şi delăsarea în educaţie, demnitate şi progres real…

Sursa imaginii, aici.

Vizitaţi-ne ţara, deşi nu o cunoaşteţi!

E de-ajuns să vizitaţi acest site, siteul oficial al României, destinat turiştilor care vor să viziteze ţara, după care să-l comparaţi cu acest site, siteul similar al Poloniei.

Dacă siteul Poloniei e o adevărată enciclopedie virtuală pentru posibilul turist, siteul României e total rămas în urmă.

Mi-a fost îndeajuns să mă uit la informaţiile legate de Arad. Turiştilor le este recomandat “Taxi Getax”,, în mare vogă acum zece ani, acum o firmă aproape invizibilă, telefonul naţional de urgenţă 112 nu e menţionat nicăieri, ambulanţa e încă la 961, iar fotografiile sunt de prin ‘91, pe când se punea piatra de temelie la noua catedrală.

La polonezi, dimpotrivă, toate detaliile sunt explicate într-o engleză amicală, siteul e adus la zi, grafica e excelentă, iar turiştii, informaţii din timp, pot alege o groază de destinaţii pentru a-şi petrece timpul. Plus că pe prima pagină a siteului sunt ştiri proaspete, bineînţeles, legate de turism şi Polonia.

Asta numai ca să vorbim despre şansele pe care le pierdem nepromovând într-un mod coerent cele mai frumoase locuri ale ţării noastre. O fac alţii în locul nostru, în ţara lor.

Băiat de cartier

Am copilărit în Bujac, un cartier liniştit, situat la extremitatea vestică a municipiului Arad. Atât de liniştită şi de frumoasă a fost viaţa în Bujac încât, deşi am beneficiat de comoditatea vieţii de la oraş, adesea aveam impresia că atmosfera e cea a unei vieţi idilice trăite la ţară: casă mare, curte cu vie, animale de curte, grădină şi libertatea de a mă juca în voie în stradă, fără teama că mi s-ar putea întâmpla ceva rău.

Viaţa în Bujac, pe lângă toate beneficiile descrise mai sus, a fost marcată întotdeauna de un nivel ridicat de toleranţă şi ajutor reciproc. Asta pentru că până prin anii ‘50, Bujacul nu existase; toţi erau veniţi aici de undeva: fie că erau maramureşeni, fie că veneau din satele din Banat sau din satele de prin jurul Aradului, la fel ca bunicii mei, toţi erau, într-un fel, străini, fiind astfel nevoiţi să îşi facă un rost şi un viitor într-un loc cu totul nou. Ceea ce a făcut ca onoarea şi hărnicia să devină reguli de aur: românul nu s-a lăsat la vecinul maghiar şi invers, maramureşanul a încercat să recreeze câte ceva din Maramureşul pierdut, bănăţeanul a ţinut la mândria sa şi nu s-a lăsat mai prejos şi astfel concurenţa a transformat Bujacul în mod pozitiv.

Nu numai români, ci şi maghiari sau nemţi au învăţat să convieţuiască paşnic şi să pună bazele unei comunităţi în care diversitatea este înţeleasă la adevărata ei valoare. Iar toleranţa şi înţelesurile ei nu au prins doar conotaţii etnice, pentru că Bujacul e foarte pestriţ şi din punct de vedere confesional. Nimeni nu te-ar judeca pentru că eşti ortodox, romano-catolic, reformat, baptist sau penticostal, atâta timp cât îţi vezi de treabă. Oricum, e interesant de ştiut că parohia ortodoxă are în proprietate stadionul de fotbal şi întreaga bază sportivă a cartierului, care fuseseră construite pe terenul bisericii în timpul comunismului. Ceea ce cred că e o raritate pentru România.

Poate că lecţia fundamentală pe care am învăţat-o acasă, în toţi anii trăiţi în Bujac, a fost toleranţa. Nu aş putea să urăsc un maghiar sau să înjur un baptist, să intru în dispute inutile cu un romano-catolic, să mă simt incomod lângă un moroşan sau să nu înţeleg că orgoliul unui bănăţean trebuie întotdeauana respectat. Şi până acum un astfel de comportament s-a întors întotdeauna în favorarea mea.

Totuşi, lucrurile s-au schimbat şi Bujacul nu mai e locul acela liniştit de odinioară şi nici cartierul cel mai vestic al Aradului şi astfel cel mai apropiat de Occident. Aradul s-a extins, zona industrială a acaparat tot mai mult teren şi Bujacul a fost prins şi el în acest proces de transformare.

S-au schimbat multe lucruri, dar oamenii au rămas aşa cum îi ştiam eu. Iar dacă ieşi seara la o plimbare, în miez de vară, încă mai poţi vedea bătrâni stând la taclale sau copii fugărindu-se de pe o stradă pe alta, ca şi când lumea ar sta în loc şi tot binele din lume s-ar fi adunat în cartierul lor.

Acesta este articolul cu numărul 300

Dependenţa

Cum?

Se spune că lupta cea mai dură pe care un om o poate da în viaţă e cea cu sine însuşi. Deşi sună a părere luată de-a gata, de cele mai multe ori e foarte relevantă, mai ales când vine vorba de obiceiuri, apucături sau gesturi care te domină şi de care nu te poţi despărţi.

Fie că eşti dependent de tutun, alcool, droguri sau mai ştiu ce altceva, gestionarea unei astfel de probleme şi ieşirea la liman poate implica o luptă crâncenă cu tine însuţi şi cu prejudecăţile celor din jur.

De cele mai multe ori, incapacitatea de a avea încredere în propria persoană, lipsa de susţinere a celor apropiaţi sau problemele interminabile pot conduce la stări depresive, care favorizează un anumit comportament, ce în timp ajunge să devină obicei.

Cum gestionezi o astfel de situaţie, când vezi că faci o anumită chestie care nu îţi face bine, dar de care nu te poţi lăsa? Ai nevoie de încredere, de susţinere şi de multă perseverenţă.

Iar de cele mai multe ori, conştientizarea problemei şi primul pas spre schimbare reprezintă o şansă spre vindecare. Normal, exprimată în cuvinte, schimbarea pare atât de uşoară. În realitate e mult mai greu.

Şi ce poate fi mai înspăimântător decât conştientizarea faptului că, în definitiv, schimbarea depinde numai de tine?

Viaţa şi piesele ei de puzzle

Sunt momente în viaţă în care simţi, mai mult decât oricând, cum au trecut anii peste tine şi peste cei din jur şi te întrebi dacă tot ce ai făcut a fost aşa cum trebuia, dacă deciziile pe care le-ai luat în momentele de cotitură ale vieţii au fost cele mai inspirate.

Trăim realitatea fiecărei zile făcând câte ceva, crezând că suntem stăpâni pe noi şi pe destinul nostru şi că la un moment dat va veni şi momentul nostru. Frânturi din viaţa de zi cu zi, gesturi, atitudini, decizii pe care le luăm, toate, puse cap la cap, reprezintă viaţa noastră în esenţa ei, ne definesc aşa cum suntem.

Vom şti vreodată că am făcut ce trebuia? Dacă ar mai fi să trăim încă o dată totul, am acţiona la fel?