Mister Dignity

Artist abstract

Allen — Wed, 27 Aug 2008 20:02:28 +0000

Să mai zică vreunul că nu pot picta! Se pare că pictura abstractă, în stilul lui Jackson Pollock, nu e o problemă pentru nimeni, atâta timp cât va exista acest site. Poţi picta ce vrei, cât mai abstract cu putinţă, iar la un simplu click, nuanţa de culoare utilizată se schimbă.

Ce am vrut eu să “pictez”? “Swoosh”-ul Nike şi sloganul “Just Do It”. Contururile “picturii” mele sunt departe de realitate, dar asta e, nu precizia contează…

Scurt, dar cuprinzător (1)

Allen — Wed, 27 Aug 2008 13:02:17 +0000

1. Ce tunele ar fi construit Hitler dacă nimeni n-ar fi putut să-l oprească - citeşte

2. Oraşele pierdute ale trecutului şi civilizaţiile, mai vechi sau mai noi, care le-au construit - citeşte

3. Diferite forme de cancer de la beţişoare parfumate şi tămâie. Studiu efectuat pe asiatici - citeşte

4. Simplitatea formelor şi armonia culorilor în arhitectura modernă - citeşte

5. Cum te poate lăsa cu gura căscată designul pentru un Ferrari - citeşte

6. Cele mai sexy zece momente de la Olimpiadă - citeşte

7. Şapte găuri terestre impresionante - citeşte

8. Ce e de învăţat din succesul celor mai tari bloguri din lume - citeşte

9. Îţi plac benzile desenate? În fiecare zi apare una nouă - citeşte

10. Ironie la adresa politicii americane prin caricaturi şi texte acide - citeşte

Vrei mai mult? Click pe logo!

Viaţa e prea scurtă!

Allen — Tue, 26 Aug 2008 07:20:56 +0000

Viaţa e prea scurtă pentru a te alege cu un loc de muncă nepotrivit. Nu-i aşa?

Dumnezeu nu apare la ştiri!

Allen — Tue, 26 Aug 2008 03:53:10 +0000

“Dumnezeu nu apare la ştiri” este o piesă care îmi place foarte mult şi o dau mereu pe “repeat” zilele astea, o piesă despre care Tudor Chirilă spunea:

“Am vrut, de pildă, să scriu despre relaţia mea cu Dumnezeu. Mă preocupă mult ipocrizia din fiecare dintre noi, şi ipocrizia din mine. Dacă ne-am pune o întrebare foarte sinceră, anume care este relaţia noastră cu Dumnezeu, răspunsurile nu ar fi cele pe care le dăm la prima strigare. Am ţinut să mă acopăr de cântecul ăsta despre Dumnezeu, după ce am citit o parte din Jurnalul în care Tolstoi spune că frică de Dumnezeu este primul pas în credinţă. Primul pas spre acceptare. A mai fost şi chestia lui Kant, care spunea că dacă omul şi-a imaginat că există Dumnezeu, atunci probabil că există… Am făcut cântecul ăsta cumva cu frică şi am încercat să reflectez fără echivoc ce-am vrut să spun. Anume că provocările pe care le lansăm s-ar putea duce prea aproape de cer. „Dumnezeu ne-a lăsat / ne-a lăsat să ne facem de cap”… ‚Dumnezeu a privit/ nu înţelege unde a greşit”. Unii ar putea să considere piesa asta uşor blasfemică. „Dumnezeu n-a luptat în Irak, Dumnezeu n-a votat în senat”… Cred că Dumnezeu nu face multe lucruri pe care le facem noi înainte de a ne întreba uluiţi „Doamne, unde am greşit”. Şi asta, cred eu, este o formă de ipocrizie.“

Versurile piesei sunt aici.

Să n-ai de-a face cu doctorii!

Allen — Mon, 25 Aug 2008 21:13:41 +0000

Ultimele zile mi-au provocat unele dintre cele mai neplăcute experienţe legate de medici, spitale, policlinici, servicii medicale, în general. Şi asta nu pentru că aş fi avut vreo afecţiune sau aş fi avut nevoie de vreun consult de specialitate într-o anumită problemă. Trebuia doar să completez un dosar cu analizele de rigoare, analize care, aveam să văd pe parcurs, nu înseamnă altceva decât o lungă aşteptare pe la uşi, în aşteptarea unei parafe şi a unui număr de înregistrare.

Tocmai aşteptările acestea pe la uşi, plimbările de la medicul de familie la policlinica X, apoi la ambulatorul Y, iar de aici prin fiecare cabinet la care ai treabă, după ce mai plăteşti o taxă care, practic, nu se justifică, pentru că nimeni nu te întreabă de sănătate, te fac să te îngrozeşti şi să te rogi să nu te îmbolnăveşti prea curând, pentru că tratamentul de care vei avea parte, mai ales în instituţiile spitaliceşti de stat, va fi unul care numai pe picioare nu te va pune.

Vrei să completezi o fişă de analize. Eşti conştient că e o formalitate, vrei să treacă totul repede. Mergi la informaţii, ţi se spune că analizele costă 70 lei. Plăteşti. După care, pe marginea fişei, ţi se trec etajele şi cabinetele de la care trebuie să cerşeşti parafă. Mergi mai întâi la ORL, că nu aşteaptă nimeni. Baţi la uşă: “Nu intraţi nechemat. Vă chemăm noi!”. Te cheamă peste vreo cinci minute. Intri, saluţi, dai fişa. Vrea să vadă dacă auzi. Te întreabă în şoaptă câţi ani ai. Auzi şi răspunzi corect. Primeşti parafa. Mergi la Interne. O asistentă sadică îţi pune un garou, îţi înfige sadic o seringă în braţ, îţi trage sânge, îl goleşte într-o epubretă. E bine. Fişa primeşte parafa. De ce-a mai extras sânge? Pentru ca să-ţi lase braţul vânăt, probabil. Mergi la Neurologie, medicul îl învaţă pe un stagiar cum că e mult mai bine să plece în America, neurologii fiind la mare căutare acolo. Fişa e parafată, poţi fi şi epileptic; nimeni nu te întreabă de asta. Şi când tocmai credeai că trece totul repede, dai de cabinetul de Psihiatrie, unde se aşteaptă şi se aşteaptă serios. O aşteptare ce îi face până şi pe cei care vin cu probleme serioase de psihiatrie să devină nervoşi, să se certe între ei, să îl înjure pe medic pentru cele patru sau cinci ore de aşteptare în care au fost trataţi precum cârpele, fără să li se ofere nici măcar o explicaţie pentru prelungirea nejustificată. Primeşti parafa într-un final şi realizezi că ai stat ca un milog la uşă de la 11.30 la 15.30 pentru o fircăleală indescifrabilă.

Intenţia mea nu e să condamn pe cineva; e dificil să lucrezi cu omul bolnav, medicii sunt şi ei oameni şi câteodată nu mai fac faţă la atâta presiune. Însă nesimţirea e mare, e crasă, e peste tot în policlinici şi în spitale. Eşti privit de sus, eşti luat la băşcălie, eşti trimis dintr-o parte în alta până ameţeşti, eşti lăsat să aştepţi, să te milogeşti, să te baţi cu ceilalţi pentru a-ţi păstra rândul. Serviciile medicale sunt mecanice. Consultaţiile se fac aşa, numai de formă, dacă se mai fac. Respectul faţă de pacient e aproape nul, nu tu “Bună ziua!”, nu tu “Cu plăcere!”; oricât ai fi de calm, de politicos, de amabil, nimeni nu te ia în seamă, tot o jigodie rămâi.

Mă fericesc pentru faptul că nu am mers pe la policlinici cu reale probleme de sănătate, pentru că aş fi trăit o experienţă mult mai dramatică, experienţă pe care cei bolnavi, care aşteptau în rând cu mine, o acceptaseră deja ca pe un lucru firesc.

Sistemul sanitar, insensibilitatea, salariile mici, pacienţii insistenţi… nu ştiu care sunt motivele. Cert e că soluţia cea mai bună e să nu ai de-a face cu doctorii!

Nebunia iPhone

Allen — Fri, 22 Aug 2008 08:49:51 +0000

Îmi aduc aminte ce nebunie era anul trecut în America, când iPhone-ul a fost lansat în magazinele AT&T. Se pare că la lansarea în România, cumpărătorii au fost mai rezervaţi. În definitiv, deşi e un gadget interesant, care combină toate funcţiile pe care ţi le-ai putea dori (telefon, iPod, internet, ş. a. m. d.), nu cred că merită atâta atenţie încă din prima zi. În fond, va fi pe piaţă o perioadă lungă de acum înainte (va avea grijă de asta Orange România) şi dacă chiar îl vei dori, îl vei putea avea oricând. Poate la un preţ mult mai mic decât cel al actualei lansări. Însă dacă vrei să te dai mare şi să araţi că poţi, atunci cumpărarea iPhone-ului în ziua lansării parcă se mai justifică.

Până una alta, uite şi o parodie iPhone:

Unii duc o viaţă… grea

Allen — Thu, 21 Aug 2008 16:12:53 +0000

Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată situl “Viaţă de c..cat“. OK, titlul sitului e aşa cum e. Ce se întâmplă pe acest site? Orice utilizator poate să descrie în câteva cuvinte propriile experienţe de viaţă, care de care mai negative, menite să demonstreze ce VDC deţine respectivul.

Iată câteva exemple de cugetare adâncă:

Ce să faci! VDC!

Semne de circulaţie amuzante

Allen — Thu, 21 Aug 2008 07:56:30 +0000

Valdemar, un prieten din Lituania, îmi spunea de dimineaţă că îl ia cu fiori când se gândeşte că trebuie să meargă în Polonia, întrucât şoşelele sunt dezastruoase. Nu ştiam asta şi căutând mai multe detalii despre cât de rele sunt drumurile altora, nu doar ale noastre, am dat de un blo g care ia la mişto semnele de circulaţie din Polonia, al căror “design” nu e tocmai aşa cum ar trebui să fie şi adesea un simbol grafic poate fi înţeles în mai multe feluri. Iată numai câteva exemple:

1. Şoferii polonezi acţionează în zonă:

2. Presupunând că bicicletele mergeau într-o direcţie greşită:

3. Atenţie la fulgerele de sub pământ!

4. Oportunitatea de a lovi un biciclist pe banda dreaptă:

5. Indicator pentru vehicule ciudate de forma unei cutii şi tancuri din Primul Război Mondial:

6. Asta oare ce-o mai fi?

7. Atenţie la uriaşii care duc în mâini biciclişti!

Filmul săptămânii: În căutarea fericirii (The Pursuit of Happiness)

Allen — Thu, 21 Aug 2008 03:44:54 +0000

Deşi a apărut în 2006, l-am văzut de-abia ieri. În căutarea fericirii e un film serios, care vorbeşte despre greutăţile vieţii şi despre determinarea de care trebuie să dai dovadă atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat şi toate îţi sunt împotrivă: eşti părăsit la greu sau gonit pentru că nu mai poţi ţine pasul cu schimbările din jurul tău. Un film care te învaţă să nu te laşi, să lupţi, indiferent de piedici şi să îţi păstrezi demnitatea pe tot parcursul drumului, să nu îţi laşi idealurile să piară. O lecţie de viaţă şi un exemplu de perseverenţă, care dovedeşte faptul că orice devenire izvorăşte din căderi, greutăţi sau eşecuri convertite în muncă, optimism şi speranţă.

În căutarea fericirii - The Puirsuit of Happiness

un film regizat de Gabriele Muccino, după un scenariu de Steve Conrad;
distribuţia: Will Smith, Jaden Smith, Thandie Newton;
apariţia în S. U. A.: 15 decembrie 2006;
nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, 9 premii internaţionale;
mai multe detalii: site oficial şi IMDBb;

Schimbare de înfăţişare pentru Facebook

Allen — Wed, 20 Aug 2008 21:43:47 +0000

Reţeaua de socializare Facebook, care deţine peste 9, 5 milioane utilizatori, şi-a schimbat în ultimele zile înfăţişarea, ajungând astfel mai aproape de nevoile de comunicare şi interacţionare dintre membri, spre deosebire de vechiul design, pe care fondatorul Mark Zuckerberg a ajuns să îl numească “enciclopedic”, datorită stilului-listă în care apăreau informaţiile despre cineva.

Mai multe detalii despre ce s-a schimbat şi ce e nou la (noul) Facebook, într-un articol de Denisa Ilaşcu.

Ghiţă Mureşan s-a dat mare în Arad

Allen — Wed, 20 Aug 2008 19:10:29 +0000

Din pură întâmplare, luni (18 august), am avut surpriza de a-l vedea pentru prima oară în carne şi oase pe “Big Ghitză”, în magazinul “Intersport” din Complexul comercial “Armonia” din Arad, unde s-a aflat pentru a promova linia de articole sportive ale companiei “AND1″, sub deviza: “Dă-te mare cu Ghiţă Mureşan”. Foarte prietenos, Ghiţă a acordat autografe tuturor celor prezenţi, s-a lăsat fotografiat cu toţi cei care doreau şi a mai împărtăşit cu cei curioşi detalii din cariera sa sportivă.

Mai jos, autograful pe care mi l-a acordat şi fluturaşul de prezentare a evenimentului, ce cuprinde următoarele locaţii Intersport în care Ghiţă Mureşan va fi prezent.

Când mă gândesc la mine, mă caut pe Google!

Allen — Wed, 20 Aug 2008 18:49:28 +0000

Un filmuleţ tare comic, deşi unii s-ar putea simţi ofensaţi. Să mai spună cineva că socializarea excesivă pe net nu aduce roade. Adesea nu tocmai pozitive:

Zilele Aradului: Ce-i mai bun, acum începe!

Allen — Wed, 20 Aug 2008 16:07:18 +0000

Manifestările dedicate “Zilelor Aradului” au început luni, 18 august, cu tot felul de manifestări culturale sau artistice, savurate mai mult sau mai puţin de public. Începând de joi, 21 august, lucrurile se mai schimbă, iar oferta de distracţie a Primăriei se diversifică: spectacole de muzică populare în cartiere, spectacole grandioase pe Ştrand. Asta pentru ca toată lumea să fie mulţumită.

Iată care sunt spectacolele de care vor avea parte arădenii, de joi până duminică:

Joi, 21 august:

Concerte de muzică populară în cartiere, toate începând cu ora 19.00:
Cartierul Gai, în Parcul Bisericii Sârbeşti
Cartierul Aurel Vlaicu, în Parcul UTA
Cartierul Micălaca, în Parcul „23 August”
Cartierul Alfa, în Parcul de lângă Biserica Ortodoxă
Cartierul Sânicolaul Mic, pe stadion
Interpreţii invitaţi: Nicoleta Voica, Lazăr Cnejevici, Nicu Novac, Luca Novac, Daniela Dudaş, Ştefan Muntenaş, Nelu Zadic, Lucian Zadic, Aurel Ungur, Viorel Leric, Ion Rogobete, Irina Iovescu.

Concert Lavinia Răducanu şi Taraful „Rromak”, în Parcul „Eminescu” de lângă Palatul Cultural, la ora 19.00.

Vineri, 22 august:

Concerte de muzică populară în cartiere, toate începând cu ora 19.00:
Cartierul Bujac, pe Stadionul de fotbal al Parohiei Ortodoxe
Cartierul Aurel Vlaicu, în Parcul UTA
Cartierul Micălaca, în Parcul „23 August”
Cartierul Alfa, în Parcul de lângă Biserica Ortodoxă
Cartierul Aradul Nou, pe Stadionul „Motorul”
Interpreţii invitaţi: Nicoleta Voica, Lazăr Cnejevici, Nicu Novac, Luca Novac, Daniela Dudaş, Ştefan Muntenaş, Nelu Zadic, Lucian Zadic, Aurel Ungur, Viorel Leric, Ion Rogobete, Irina Iovescu.

Sâmbătă, 23 august:

Concert extraordinar pe Ştrandul Neptun:

PUYA
ANDREI (Megastar)
FLORIN CHILIAN
CELIA
BLAXY GIRLS
BERE GRATIS
DAMIAN@BROTHERS

Duminică, 24 august:

Festivalul cătlanelor, pe Ştrandul “Neptun”, la ora 10.00. Echipe din România, Ungaria şi Germania.

Concert, tot pe Ştrandul “Neptun”, ora 18.00: Aurel Tămaş, Oana Sârbu, Teodor Ciucur-Bihor şi Cristian Pomohaci.

Acestea sunt manifestările artistice. Pentru manifestările sportive, click aici.

Noile reclame Tuborg, cam tâmpiţele

Allen — Wed, 20 Aug 2008 13:21:59 +0000

Întodeauna m-am întrebat de unde îşi iau firmele de publicitate care se ocupă de promovarea unui anumit produs numele de persoane pe care le folosesc în spoturile publicitare sau în panourile publicitare. Normal, folosesc nume comune, pentru ca noi, cumpărătorii, să ne identificăm cu personajele reprezentate. E cazul lui “Mihai” şi “Mircea” din reclamele ABN-Amro, în care “Mihai” are parte de benefiicile unui credit, iar “Mircea” stă şi priveşte de pe margine (normal, “Mircea” din aceste reclame a fost comparat imediat cu Mircea Geoană). Sau “Daniel” şi “Alex”, experţii Bricostore, care ne invită să realizăm nu ştiu ce proiecte prin casă. Nume obişnuite, simple; mulţi români se numesc “Mircea” sau “Alex”.

În schimb, noile reclame de la Tuborg, merg puţin mai departe şi ne prezintă câteva personaje mai deosebite, ale căror nume chiar nu ştiu din cultura cărui popor au fost preluate: “Filip”, “Gustav” şi “Martin”, trei oameni cu nume rare, care au, fiecare în parte, ceva specific: “Filip” e obsedat de litera “F”; îi place tot ce e cu “F”, îşi pune litera amintită prin casă, are ca animal de companie un “fazan” şi face din “Tuborg”, “Fuborg”. “Gustav” e obsedat de role şi nu le-a descălţat niciodată, iar “Martin” e obsedat de forma sticlei Tuborg şi vrea să o transpună în tot ce vede în jur. Şi toate astea pentru a demonstra conceptul “Ne bucurăm că-ţi place Tuborg. Felicitări că faci ce vrei!” Probabil cei care s-au ocupat de campania Tuborg vroiau să prezinte câteva personaje care fac ceva mai deosebit, nu ţin cont de reguli, sunt independenţi şi ştiu ce vor; problema e că le-a ieşit tocmai pe dos. Au scos la iveală trei personaje nu nonconformiste, ci demente. Obsedat de litera “F”? Cu rolele în picioare tot timpul? Maniac după imitarea sticlei Tuborg în viaţa de zi cu zi?

Sunt conştient că nu imită viaţa reală şi că vor să transmită un mesaj, însă mă aşteptam să transmită un mesaj coerent, care să aibă o anumită relevanţă vizavi de experienţa de viaţă a consumatorului. Prezentând astfel de reclame, e ca şi cum Tuborg ar vrea să ne spună că trebuie să fii puţin într-o ureche pentru experienţa “Tu şi Tuborg!” Vor să le cumpăr berea? O cumpăr mai degrabă pentru că ştiu din experienţa anterioară că e de calitate, însă dacă ar fi să mă iau după reclamă, aş crede că promovarea de care se bucură produsul e un soi de băşcălie plus incompetenţă din partea agenţiei de publicitate: oricum berea se cumpără, facem şi noi o reclamă acolo, cu trei personaje tâmpiţele şi-i spunem campanie publicitară. Apropo, câţi tipi cu numele “Filip” cunoaşteţi? Pentru că toţi “Filipii” (vreo doi) pe care îi ştiu au numele ăsta ca nume de familie, nu ca prenume. Oricum, inspirată treabă, Tuborg!

Reclama cu “Gustav”, aici, iar cea cu “Martin”, aici.

Când sala de forţă îţi devine a doua casă

Allen — Wed, 20 Aug 2008 11:21:03 +0000

Anii de facultate şi lipsa de atenţie faţă de ceea ce îngurgitam frugal între alergăturile zilnice de la şcoală la serviciu au avut efecte destul de negative asupra corpului meu, kilogramele în plus conturându-se într-o burtică de care, cu toată determinarea posibilă, m-am hotărât să scap. Am început să merg la sală pe când eram la Alba Iulia, alături de alţi doi colegi, dar nu prea ne-am ţinut de program şi până la urmă am lăsat baltă proiectul nostru de a da jos kilogramele şi de a contura muşchi.

Întors acasă, cu mult mai mult timp la dispoziţie şi conştient de starea nepotrivită în care mă aflam, am intrat într-un ritm susţinut de activitate sportivă zilnică (alergare dimineaţa, sală de forţă, plimbare cu bicicleta, alergare înainte de culcare), combinată cu o alimentaţie corectă (aproape numai legume, fără pâine, puţină carne albă, supe de varză, ceai verde, fără Pepsi - preferatul meu), ceea ce m-a ajutat să slăbesc şase kilograme din iulie până acum. Treptat, şi aspectul fizic s-a schimbat şi starea generală de sănătate; sunt mult mai agil, mă simt mult mai odihnit dimineaţa şi foarte vioi în tot ce am de făcut.

Se spune că e bine ca atunci când mergi la sală să mai ai pe cineva lângă tine, care să te ajute când ridici anumite greutăţi sau să te consulţi în privinţa antrenamentului. Însă şi dacă mergi singur la sală, cu siguranţă vei găsi pe cineva care să te ajute când ai de executat un exerciţiu mai complex. În ceea ce mă priveşte, sunt mai meticulos şi petrec mai mult timp la sală decât ceilalţi colegi, poate şi datorită lipsei de experienţă (încă mai am multe chestii de învăţat ). În felul acesta, mă pot concentra mai în detaliu asupra a ceea ce vreau să fac şi pot “fura” meserie de la cei care efectuează toate exerciţiile cu măiestria unui olimpic.

Regret că în facultate am fost foarte sedentar şi nu am făcut mai multă mişcare sau că am savurat ca un inconştient toate şaormele acelea unsuroase de la Metzgerei, în toiul nopţii, după ieşirea de la serviciu; totuşi, mă bucur că măcar acum m-am deşteptat şi am început să recuperez ce am pierdut; e o promisiune pe care mi-o fac mie, că voi continua să duc mai departe un stil de viaţă sănătos, în care alimentaţia corectă şi activitatea sportivă au capacitatea de a te transforma dintr-o legumă de birou într-un atlet (cf. Bill Bowerman, fondator Nike: “If you have a body, you are an athlete!”).

Acesta a fost articolul cu numărul 200. Dacă îţi place cum scriu, te poţi abona la feed, aici.

Aradul va fi un oraş frumos!

Allen — Wed, 20 Aug 2008 10:00:58 +0000

Se lucrează mai peste tot în Arad. De la modernizarea liniilor de tramvai şi a plăcii asfaltice pe cele mai importante tronsoane ale oraşului şi până la lucrările de canalizare în cartierele care nu au avut niciodată parte de aşa ceva, lucrările sunt în toi, spre disperarea şoferilor sau a celor care trebuie să schimbe vreo două tramvaie şi un autobuz pentru a ajunge unde ajungeau înainte printr-o singură călătorie cu tramvaiul.

Se lucrează în ritm românesc, cu meşteri de-ai noştri, aşa cum ştim noi, dar se lucrează şi e bine că se mai schimbă ceva. Dacă vii acum în Arad, nu te va impresiona mai nimic (poate doar ştrandul!), pentru că multe zone arată ca după război. Şi chiar dacă acum avem de suportat atâtea neplăceri, măcar e cu un rost: într-o zi, mai devreme sau mai târziu, lucrările de modernizare se vor termina şi va ieşi la iveală un oraş mai frumos ca niciodată.

Cartea săptămânii: Napoleon Hill, De la idee la bani

Allen — Wed, 20 Aug 2008 03:22:32 +0000

O carte care nu te învaţă să devii materialist, egoist sau obsedat de succes. Dimpotriva, îţi arată cum să îţi pui bazele unei independenţe financiare solide şi să iei cele mai înţelepte decizii în fiecare situaţie.

Napoleon Hill, De la idee la bani

Editura Curtea Veche, colecţia “Cărţi-Cheie”

Titlul original: Think and Grow Rich
Anul apariţiei: 2007
Număr pagini: 376 / Format: 13 x 20 cm, broşat
Traducător: Luiza Gervescu

Preţ: 25 lei

Cartea poate fi comandată aici.

Din prezentarea cărţii pe situl editurii: De la idee la bani a învăţat în fiecare an milioane de oameni, paşii simpli pentru realizări înalte şi independenţă financiară. Mai mult decât o lucrare motivaţională, cartea este o referinţă biografică şi istorică, relatând viaţa, mediul şi filozofia de succes ale lui Napoleon Hill. Cea mai mare valoare a acestei cărţi nu constă numai în succesul financiar. Poate ajuta pe ORICINE să primească ceea ce îşi doreşte de la viaţă.

E chiar interesant e să fii preşedinte!

Allen — Tue, 19 Aug 2008 21:48:59 +0000

George W. Bush e pasionat de tot ce înseamnă sport, asta pentru că e un preşedinte care ştie să pună accent pe lucrurile care contează. În acest fel, nu se plictiseşte niciodată…

Rădăcinile îţi sunt acolo unde îţi faci viaţa

Allen — Tue, 19 Aug 2008 21:32:29 +0000

N-aş vrea să mă credeţi un antinaţionalist, însă nu prea cred în ideea asta cu “rădăcinile”, cu locul în care te-ai născut, cu datoria obsesivă pe care o ai faţă de ţara, neam, clan… Îmi veţi spune că sunt contaminat, că experţii globalizării m-au tâmpit de cap, că nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău, însă cred că omul, fiind o fiinţă adaptabilă, poate face “acasă” din orice colţişor de pe acest pământ. Nu va fi ca “acasă”, dar va duce cu sine moştenirea culturală în care a trăit, o va adapta la noile realităţi şi se va lăsa influenţat în egală măsură de cultura locului.

Normal, oamenii sunt diferiţi; unii se vor mistui de dorul locurilor natale, alţii nici nu-şi vor mai aduce aminte de unde au plecat. Probabil că soluţia e undeva la mijloc: chiar dacă eşti printre străini, dar îţi merge mult mai bine decât ţi-ar fi mers în ţara ta, deşi regreţi că nu ai avut parte de toate acele lucruri în ţara ta, eşti conştient că a rămâne e cea mai inspirată soluţie; în fond, lupţi pentru tine şi viitorul tău.

De ce să fii incriminat pentru că faci de zece ori mai mulţi bani ca vânzător de lalele în Olanda decât un funcţionar bancar în România? Înseamnă că eşti obraznic, că trişezi, că nu pui umărul la greu? Înseamnă că ai înţeles că, dincolo de sentimentalisme şi fraze pompoase, trebuie să îţi faci un rost în viaţă, să îţi creezi un viitor, să îţi întemeiezi o familie. Nu dai în cap nimănui, nu delapidezi fonduri, pur şi simplu munceşti şi eşti plătit cum se cuvine. Nu e vina ta, e vina celor care nu au făcut posibil un astfel de trai în ţara ta.

Astfel, înţelegi că rădăcinile îţi sunt acolo unde poţi avea parte de o viaţă demnă, atât tu, cât şi cei pe care îi întreţii.

Carmen Electra, încă frumoasă

Allen — Tue, 19 Aug 2008 20:40:22 +0000

Deşi născută în 1972, Tara Leigh Patrick, alias Carmen Electra, rămâne în continuare la fel de frumoasă, iar atributul “sexy” încă o caracterizează. Mai jos, câteva imagini menite să confirme asta. Mai multe, aici şi aici.

Comentariile unui etern anahoret

Allen — Tue, 19 Aug 2008 07:03:02 +0000

Aşa cum bănuiam, pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti! Un fost coleg de la Alba Iulia, eternul Anahoret sau, pe cel de-al doilea nickname, Lactanţiu, care pretinde că mă cunoaşte nu numai pe mine, ci tot ce înseamnă viaţă, artişti, caractere, situaţii ş. a. m. d., profitând de libertatea dată la comentarii, a postat în ultimele zile câteva comentarii total aiurea, în care îi atacă fie pe cei descrişi în articole, fie ne-a oferit (”ne-a oferit”, pentru că tâmpeniile i-au fost şterse) mici porţii din nesfârşita-i înţelepciune.

Anahoretule-Lactanţiu: E dreptul tău să comentezi, ai dreptul la opinie, însă în limita bunului simţ! Dacă nu îţi convine de o anumită persoană şi foloseşti cuvinte lipsite de demnitate (”Mister Dignity” îţi spune ceva?), comentariile tale vor fi şterse. Nu spun că trebuie să îmi dai dreptate! Critică-mă acolo unde greşesc, unde scriu aiurea sau sunt superficial. Însă într-un limbaj decent, de oameni maturi. Blogul acesta, în definitiv, e blogul meu şi eu îl administrez, iar regulile pe care mi le-am impus şi pe care toţi bloggerii le pun în practică spun că dacă foloseşti un limbaj de maidan la adresa unor oameni despre care nu ştii nimic şi ale căror realizări nu le cunoşti, nu vei fi tolerat: fie îţi vor fi şterse comentariile, fie îţi va fi blocat IP-ul şi nu vei mai putea comenta în continuare.

Te respect, ţi-am apreciat întotdeauna părerile pertinente, dar acum ai cam luat-o pe ulei. Cred că acest blog poate fi un spaţiu al dialogului şi aş vrea să rămână aşa. Nu poţi transforma un comentariu într-un fel de remarcă tâmpită pe care o pui pe HI5, la adresa cuiva. Blogul e altceva, e o chestie mult mai matură, mai ordonată, mai culturală, dacă vrei să-i spui. Eşti binevenit aici, însă păstrează-ţi bunul simţ! (Şi încă un detaliu: Cristina pe care o tot caracterizai în fel şi chip nu e Cristina de care ştii tu, e cu totul altă persoană; ţi-ai bătut joc de altcineva, fără să ai habar ce prostie faci!)

Reclame cu haz

Allen — Sun, 17 Aug 2008 12:22:40 +0000

Dacă sunt comice, chiar ne dorim să le vedem, fără să mutăm pe un alt post de televiziune. Reclamele care au un puternic caracter “funny” sunt cele mai interesante şi cred că vând cel mai uşor un produs. Iată şi o selecţie de reclame pline de haz:

Filmul văzut la cinema… o senzaţie incomparabilă

Allen — Sun, 17 Aug 2008 10:19:18 +0000

E comod să vezi un film, adesea cele mai noi apariţii de box-office, din intimitatea camerei tale, de pe computerul tău; e aproape o performanţă să urmăreşti zilnic vreo trei, patru filme noi sau mai vechi descărcate de pe cine ştie ce torrent. Însă nimic nu se compară cu un film văzut la cinema. Cu riscul de a părea înapoiat sau lipsit de simţul practic, e o diferenţă foarte mare între filmele văzute “la kilogram” şi filmul care ajunge în cinematograf la trei luni după ce era uploadat de cineva pe PirateBay.

Şi nu mă gândesc neapărat la experienţa ecranului mare şi a sunetului Dolby Sorround (asta în cinematografele care au dotarea asta). E întregul proces de dinainte de a fi proiectat filmul, din timpul filmului, evident şi de după. Frustrarea casierei care taie bilete la cel mult trei-patru spectatori, libertatea de a alege ce loc vrei din cele 300, opţiunea de a te tolăni cum vrei, pe câte scaune vrei, toate combinate cu senzaţia că se pune în mişcare un întreg spectacol cinematografic, numai pentru tine şi pentru cei doi “porumbei” care se giugiulesc tot timpul filmului pe rândul din spate. Într-adevăr, sala miroase ciudat (să nu zic “a pipi”), iar privită din exterior, întreaga situaţie pare stupidă: filmul rulează chiar şi numai pentru un singur spectator, însă sentimentul de a vedea un film, relativ nou, într-un cinematograf, e aparte, ai impresia că pleci altfel de acolo şi percepi acţiunea filmului într-un mod diferit după ce mergi să-ţi vezi de treburile tale.

Nu pot să-mi dau seama care va fi viitorul cinematografelor clasice, cu nume patriotice, moştenite de pe vremea comunismului şi sunt conştient că noul concept de cinematograf în mall prinde mult mai mult. Vechile cinematografe nu mai fac profit, nu atrag spectatori, se degradează pe zi ce trece. Însă când alegi să faci un salt în trecut şi să vezi un film într-un astfel de cinematograf, cu siguranţă vei avea parte de o senzaţie incomparabilă.

Profil de artist (5) - Tudor Chirilă

Allen — Sun, 17 Aug 2008 00:12:12 +0000

Tudor Chirilă s-a născut la 28 mai 1974, în Bucureşti, părinţii săi fiind Iarina Demian, actriţă şi regizoare, iar tatăl, celebrul jurnalist sportiv şi autor de cărţi pe teme sportive, Ioan Chirila, decedat în 1999. În 1996, Tudor a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie, fiind unul dintre cei mai importanţi actori din generaţia sa.
Tudor Chirilă este mult mai cunoscut ca solist al trupei Vama Veche, trupă care ulterior s-a desfiinţat, rupându-se în două, Vama (din care fac parte Tudor şi Eugen Caminschi) şi Trupa Veche, desfiinţată şi ea ulterior.
Ca actor de film, Tudor Chirilă a debutat în 1999, într-un film canadian de aventură. În acelasi an, a jucat rolul unui refugiat din fosta Iugoslavie, în pelicula austriaca „Nordrand”, regizata de Barbara Albert. În 2006, spectatorii îl vor revedea pe Tudor Chirilă în filmul lui Tudor Giurgiu, „Legaturi bolnavicioase”, unde a jucat alături de Maria Popistaşu şi Ioana Barbu.
În 2004, Tudor a primit premiul UNITER pentru Cel mai bun actor, pentru rolul său din piesa „A douăsprezecea noapte”, de William Shakespeare.
Alături de Vama Veche, trupă fondată în 1996 şi la a cărei întemeiere a contribuit alături de Liviu Mănescu (bass), Traian Bălănescu (claviaturi) şi Ionel „Tase” Tănase (baterie), Tudor Chirilă a realizat albumele „Nu am chef azi” (1998), „Vama Veche” (1999), „Nu ne mai trageţi pe dreapta” (2000), „Am să mă întorc bărbat” (2002) şi „Fericire în rate” (2006). Trupa „Vama Veche” s-a despărţit în 2006.
Alături de „Vama”, trupa în care activează în prezent, alături de Eugen Caminschi, Raul Kusak, Lucian (Clopo) Cioargă şi Dan (Prepe) Opriş, Tudor Chirilă a lansat albumul „Vama” (6 iunie 2008), cele mai cunoscute piese de pe acest album fiind „Pe sârmă”, „Bed for Love” şi „Suflet normal”.

Sursa imaginii: aici.

Pentru celelalte articole din categoria “Profil de artist”, fă un salt aici.