A trecut un an de când am scris pentru prima oară pe acest blog. Şi ce an a fost!

Ar fi fost mult mai multe de spus în tot acest timp, anumite lucruri puteau ieşi mai bine, dar poate că aşa e cel mai bine.

Un spaţiu personal, menit să descrie frânturi din viaţa mea de zi cu zi, lucrurile care îmi plac sau îmi stârnesc interesul pe moment, blogul acesta a fost mediul cel mai potrivit pentru a spune ce cred cu adevărat despre felul în care trebuie privită viaţa şi de ce merită să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce contează cel mai mult: noi înşine.

Nu pot să-mi dau seama prea bine în ce măsură un asemenea discurs a devenit cât de cât vizibil, poate şi pentru că a trecut prea puţin timp şi multe lucruri au rămas încă nerostite.

Însă mai e timp, nu a trecut decât un singur an. Aşa că… “Let’s talk about life!”

Primul articol, de pe 30 martie 2008, e aici.

La ţară sau la oraş?

Pe cum trec anii, omul se linişteşte, îşi caută un rost, un loc al lui, un spaţiu în care să se simtă bine şi să îşi trăiască viaţa în tihnă.

Poate şi pentru că odată cu trecerea anilor, ajungem să ne dăm seama de lucrurile care contează cu adevărat şi începem să căutăm, aproape cu disperare, cea mai deşteaptă alternativă. Nu de alta, dar anii trec şi n-avem decât o singură viaţă…

Şi-atunci, vă întreb: Unde e mai bine să trăieşti? La ţară sau la oraş?

Viaţa la ţară – Mai mult ca sigur că nu vei avea mall şi nici cluburi de fiţe, dar ai putea să-ţi cumperi o casă mult mai mare decât ţi-ai fi putut permite într-un oraş, poate chiar şi un teren arabil sau chiar o livadă. Oamenii din sat sunt de treabă, toată lumea ştie pe toată lumea. Vei avea mai multă linişte, mai mult spaţiu, te vei simţi mai liber. Iar dacă îţi doreşti şi vreo doi copii, satul ar fi locul în care ţi-ai permite să le oferi o creştere sănătoasă. Normal, apar problemele clasice: teama că şcoala la ţară nu e de calibrul celei de la oraş şi copiii tăi vor fi lipsiţi de perspectivele culturale ale unui oraş.

Viaţa la oraş – Nu ai nici casă, nici curte, îţi parchezi maşina într-un garaj metalic din spatele blocului, dar trăieşti la oraş. Ai câţiva prieteni, cu care te vezi destul de rar, pentru că fiecare e ocupat. E mult mai uşor să găseşti de muncă, dacă ai nevoie de ceva în casă, nu trebuie să mergi prea departe, ai sute de alternative pentru petrecerea timpului liber, serviciile publice îţi sunt la îndemână. Cum locuieşti la bloc, te mulţumeşti să îţi scoţi copiii în parc sau să-i laşi să se joace în faţa blocului, dar măcar eşti mulţumit că merg la o şcoală bunicică.

Prin urmare, care ar fi cea mai deşteaptă alternativă? Dacă ar fi să alegi, ai da oraşul pentru sat? Sau satul pentru viaţa de la oraş?

Lily Allen, “The Fear”

Deşi pe alocuri sună asemenea unei melodii desprinse din filmele la care numai femeile s-ar uita, “The Fear”, (de pe albumul “It’s Not Me, It’s You”), piesa nonconformistei Lily Allen se ridică în topuri pe zi ce trece şi aproape că nu e zi să nu ţi se ofere şansa de a o asculta:

Summitul G20, la Londra

Au mai rămas mai puţin de patru zile până la începutul summitului G20, care va avea loc în Londra, la centrul “Excel” din Docklands, ceea ce va aduce capitala britanică la un anumit nivel de discomfort public, pe de-o parte datorită restricţiilor de securitate impuse şi pe de altă parte, datorită sutelor de protestatari anti-capitalişti, care şi-au propus să paralizeze centrul capitalei prin tot soiul de acţiuni anarhiste pe toată durata summitului.

“Grupul celor douăzeci” Miniştri de Finanţe şi Guvernatori ai Băncilor Centrale va dezbate o serie de subiecte legate de recenta criză mondială şi de măsurile care trebuie luate pentru a-i pune capăt (reforme financiare, reforma instituţiilor financiare internaţionale şi măsuri menite să elimine protecţionismul) şi a preveni astfel de  viitoare destabilizări economice.

Sunt chiar curios să văd cum se vor derula lucrurile în următoarele zile şi ce înseamnă să trăieşti pe viu un asemenea eveniment. Cine ştie, poate voi avea şansa să-l zăresc pe Barack Obama!

Spre ce se îndreaptă România?

O ţară mică, o ţară a diferenţelor sociale şi a luptei continue pentru supravieţuire, spre ce se îndreaptă ceea ce cu ţoţii numim „ţara noastră”?

Câţi dintre noi mai speră în schimbare? Câţi dintre noi ar fi în stare măcar să îşi dea seama de ce fel de schimbare avem nevoie?

Sătui de promisiuni, lipsiţi de şanse, deznădăjduiţi, românii de rând fac faţă provocărilor zilei de azi fără să poată asigura binele zilei de mâine.

Şi chiar dacă nu e peste tot aşa, se pare că prosperitatea e doar pentru unii…

Duffy şi Diet Coke…

O reclamă inteligentă… dar nu îmi pasă atât de reclamă în sine, cât de Duffy, galeza asta minunată:

De ziua mamei…

22 martie e Ziua Mamei în Marea Britanie.

Zi în care Jade Goodie, la numai 27 de ani, a pierdut lupta cu cancerul şi a părăsit lumea aceasta. “O femeie curajoasă”, aşa cum a descris-o astăzi premierul britanic, Gordon Brown, lasă în urmă doi băieţi şi amintirea unui exemplu viu de curaj, determinare şi putere interioară. Un reportaj BBC pe această temă, aici.

 

Guinness, la 250 de ani

Guinness împlineşte anul acesta 250 de ani, dar nu şi-a pierdut deloc savoarea originală, cel puţin aşa suntem îndemnaţi să credem.

Creată de Arthur Guinness în Dublin, a ajuns una dintre cele mai cunoscute mărci de bere din lume, în prezent aducând companiei Guinness & Co. un profit anual de peste 2 miliarde euro.

Nu degeaba campania publicitară menită să celebreze cei 250 de ani de Guinness e una dintre cele mai spectaculoase, aşa cum se poate vedea şi pe siteul oficial.

Mai jos, o retrospectivă a ceea ce a însemnat berea Guinness de-a lungul timpului.

A trăi, nu a supravieţui!

Nu ţi s-a întâmplat să simţi că zilele trec pe lângă tine şi toate eforturile pe care le faci pentru a merge mai departe, te fac să crezi că, de fapt, nu apuci să trăieşti mai nimic; că treci de pe o zi pe alta fără ca nimic consistent, cu adevărat important, să se întâmple în viaţa ta?

E o stare pe care o experimentam în trecut, când eram nevoit să fac o mulţime de lucruri lipsite de rost, despre care ştiam că nu vor conduce nicăieri, dar totuşi, trebuiau făcute, pentru că altfel nu s-ar fi putut, altfel nu m-aş fi putut plia pe cerinţele “sistemului”.

De câte ori nu ni se întâmplă să fim nevoiţi să facem anumite lucruri care nu mai corespund cu dorinţele noastre, cu ceea ce am vrea noi de la viaţă, cu ceea ce simţim că e cel mai bine pentru noi? În goana nebună a existenţei, în lupta mai mult sau mai puţin conştientă cu lumea şi prejudecăţile ei, adesea ajungem să uităm de noi înşine, de cine suntem şi de lucrurile pe care le merităm, pe care trebuie să le avem. Ne luăm după vorbele altora, credem cu naivitate că un altcineva are răspunsuri mai bune pentru toate frământările noastre, când, de fapt, noi suntem cei care trebuie să găsim răspunsul.

A alege ce e mai bine pentru tine şi viitorul tău, a ignora prejudecăţile celor din jur şi a cauta cele mai bune soluţii atunci când ajungi să conştientizezi că pentru tine, tu trebuie să fii cel mai important, iată un prim pas spre a trăi cu adevărat. Şi a nu lăsa ca lupta fiecărei zile să nu fie nimic altceva decât un zbucium mut pentru supravieţuire, de pe-o zi pe alta, fără să ştii prea bine ce faci şi ce se va alege cu tine.

A trăi cu adevărat înseamnă a fi curajos, a lua viaţa în piept, cu toate aspectele ei, a cauta ce e mai bun pentru tine şi nu pentru cei care te doresc într-un fel sau altul. A trăi presupune să rişti, să pierzi uneori, să rămâi singur, să cazi, să fii uitat, însă fără a-ţi pierde încrederea în tine, fără a lasă ca tot ceea ce ţi se întâmplă să te dărâme sau să îţi oprească entuziasmul de a fi, de a cunoaşte, de a face.

Când iubeşti viaţa, când ai puterea de a te cunoaşte şi de a te accepta aşa cum eşti şi când poţi spune că nu regreţi nimic din deciziile trecutului, pentru că ai ales ce era mai bine pentru tine, înseamnă că ai înţeles ce înseamnă a trăi…

Barack Obama, în emisiunea lui Jay Leno

Nu mai e demult o noutate faptul că Barack Obama e un preşedinte ieşit din tipare, care preferă apariţiile publice mai mult decât comunicatele seci din spatele Biroului Oval. Apariţia sa recentă în emisiunea lui Jay Leno descrie o astfel de atitudine.

Mai jos, gluma legată de jocurile olimpice pentru oamenii cu dizabilităţi, care a provocat multe discuţii în ultima vreme:

Atâtea-ar fi de spus…

Fără îndoială, lunile pe care le-am petrecut până acum în Londra au fost cele mai importante din viaţa mea de până acum. Ar fi atâtea de povestit, atâtea subiecte de învârtit pe faţă şi pe dos.

Doar că acum, mai mult ca niciodată, resimt foarte acut lipsa timpului pentru a face ceea ce făceam cu atâta uşurinţă în trecut. Fiecare zi e destinată unui anumit scop şi simt cu adevărat că nu pierd deloc vremea.

În doar câteva luni, întregul meu univers de cunoştinţe s-a transformat fundamental. De la un nou mediu de viaţă, noi profesori, noi colegi şi o noua abordare a existenţei şi până la lucrurile mici, care ţin de confortul vieţii şi împlinirea de a studia şi de a munci pentru a te întreţine, toate aceste elemente mă fac să mă gândesc cât de mult te poate maturiza o asemenea transformare.

Atâtea-ar fi de spus şi sunt conştient că nu voi avea niciodată timpul necesar pentru a descrie totul, aşa cum se cuvine. Însă lucrurile care contează, lecţiile de viaţă din care merită să înveţi ceva, care te fac să mergi mai departe şi să nu opreşti progresul personal, toate acestea vor rămâne prioritare pentru mine. Şi le veţi regăsi scrise aici.

Primăvară londoneză

Soare, mult soare… parcuri înverzite, fete frumoase şi maşini decapotabile pe toate străzile.

În sfârşit, după atâtea ploi şi zile întunecate, a venit primăvara…

Îngâmfarea

 Nu are rost să mai spun că atunci când ai impresia că eşti prea bun sau că nu ţi s-ar putea întâmpla nimic rău, vei avea parte tocmai de opusul a ceea ce crezi cu atâta convingere. A-ţi cunoaşte adevărata valoare şi a fi conştient de propriile limite, iată două aspecte pe care trebuie să le ai în vizor zi de zi, de care trebuie să fii conştient mereu.

Pentru că atunci când vine vorba de ceea ce ne stă în putere, ce putem face sau cât putem cunoaşte, incertitudinea domină totul.

E o prostie arogantă să crezi că poţi face o şmecherie la nesfârşit fără să te prindă cineva, e o absurditate să crezi că tacticile tale sunt cele mai deştepte şi nu-ţi vei găsi niciodată naşul. La fel, şi atunci când te crezi stăpân pe situaţie, de neatins şi imposibil de înfrânt, regulile vieţii îţi vor demonstra tocmai contrariul.

Şi lecţia cea mai importantă pe care o înveţi din astfel de situaţii e că trebuie să accepţi că nu poţi profită la maxim de bunăvoinţa unora şi de portiţele de scăpare ale sistemului. Într-un final, vine momentul să plăteşti…

The Saturdays, Just Can’t Get Enough

Piesa “Just Can’t Get Enough”a fetelor de la “The Saturdays” e în prezent pe locul 2 în topurile britanice. Recomandarea mea pentru astăzi. Ce părere aveţi?

 

Creativitate fotografică

Nu e uşor să binedispui folosindu-te de imagini, însă se pare că dacă ai inspiraţie (şi viaţa de zi cu zi e cea mai bună! sursă), poţi scoate la suprafaţă un umor “inteligent”, care ar face pe oricine să zâmbească, atâta timp cât are habar despre ce e vorba în fotografie. Şi se pare că trucurile fotografice folosite de David Stewart sunt cât se poate de inspirate.

O galerie cu imagini deştepte, care vă vor face cu siguranţă să zâmbiţi, aici.

O carte despre cum i-a împărţit pumni

Toată lumea a auzit de isprava lui Chris Brown, care i-a tras o mamă de bătaie sănătoasă nevestei sale, Rihanna (tipa care cântă piesa cu “Umbrella”).

Fotografia cu faţa tumefiată a cântăreţei a fost prin mai toate ziarele şi pe internet săptămânile trecute. Între timp, cei doi s-au împăcat (de ochii lumii), Rihanna a renunţat la acuzaţii (de ochii lumii) şi mai mult decât atât, Chris se gândeşte să scrie o carte, la care i-a şi găsit deja un nume, “Project Mea Culpa” (de ochii lumii).

Nu de alta, dar e nevoie de o mică diversiunea, după atâta publicitate negativă. Şi cum poţi să prosteşti cel mai bine opinia publică, decât încercând să araţi că eşti responsabil şi n-o să mai faci boacăne pe viitor.

Aşa că dacă aveţi probleme în cuplu şi vă mai împărţiţi scatoalce din când în când, mai aşteptaţi puţin până apare pe piaţă cartea lui Chris Brown, legată de problemele unui cuplu. Acolo să vezi tehnici… Deşi cred că preferata lui va rămane cea cu “izbit capul nevestei de parbriz, în mod repetat”.

 

Dilema eutanasiei?

Nu ştiu câţi dintre voi ştiu, dar în Zurich, Elveţia, există o clinică, numită “Dignitas” care nu se ocupă cu altceva decât cu sinuciderile asistate ale persoanelor care suferă de boli incurabile, aflaţi în faza terminală (lucru perfect legal în Elveţia, printre altele).

Zilele astea, ziarele britanice au scris foarte mult despre un caz care a avut loc în urmă cu o săptămână: doi bătrâni, soţ şi soţie, ambii suferinzi de cancer într-o formă terminală, au decis, în cea mai mare discreţie, să solicite serviciile clinicii elveţiene şi să pună capăt suferinţei cauzată de o boală cu care luptau de câţiva ani.

Ştiu că atunci când se vorbeşte de tema asta, avem tendinţa să ne strâmbăm; până şi cuvântul “eutanasie” sună ciudat, rece şi fără prea mult sens. Mai mult decât atât, dacă nu avem de-a face cu astfel de probleme, la ce bun atâta caz?

Totuşi, la nivel personal, când vine vorba de soarta fiecăruia dintre noi sau a familiei noastre, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Cu toate astea, privind lucrurile cu ochii unui tânăr de 24 de ani, nu cred că aş fi în stare vreodată să-mi curm suferinţa, oricât de cumplită sau de măcinătoare ar fi; pentru că nu cred că e ceva uman, nu e în firea noastră să decidem când să punem punct vieţii.

Viaţa nu e menită să ne ofere numai relaxare şi calm, avem de trecut şi prin multe suferinţe sau mizerii. Şi tocmai faptul că trecem prin toate câte le avem de îndurat cu demnitate, dând dovadă de curaj şi uneori chiar eroism, ne face să deplini, ne permite să ne numim oameni, cu adevărat umani.

E o promisiune pe care o fac faţă de mine însumi, să spun cuvintele astea şi când voi îmbătrâni şi mi se va apropia sfârşitul, oricât de cumplit sau dureros ar fi.

Nimic din ce e uman nu poate justifica eutanasia; simplu spus, a-i lăsa pe medici să pună capăt suferinţei tale nu e nimic altceva decât sinucidere, numai că nu te bei tu singur otrava, ţi-o injectează altcineva.

Viaţa e dură, ne este dat să-i vedem pe cei dragi suferind cumplit, cei apropiaţi mor în braţele noastre, dar nimic din toată tragedia existenţei umane nu va putea justifica vreodată dreptul de a refuza să mai trăim…

Protest ecologist

Dorinţa guvernului britanic de a construi o nouă pistă pentru aeroportul londonez Heathrow, cel mai aglomerat aeroport din lume, stârneşte proteste dintre cele mai originale. De pildă, lordul Mendelson, secretar pe probleme de afaceri al guvernului, a pătit-o!

Leila Deen, o activistă în cadrul organizaţiei ecologiste “Plane Stupid” i-a servit custard (cremă de ouă) de culoare verde drept în faţă. Reacţia demnitarului e nepreţuită, ca odinioră reacţia lui Emil Constantinescu, când a fost împroşcat cu cerneală albastră:

Cum dai o veste proastă?

Nu trăim într-o lume perfectă, asta e clar. Deşi am vrea să avem numai zile bune şi să nu auzim de lucruri rele, inevitabil, ne confruntăm la tot pasul cu  situaţii care ne depăşesc şi ne vedem nevoiţi să le acceptăm aşa cum sunt, oricât de dure sau de dureroase ar părea. Şi mă gândesc: cum dai cuiva o veste proastă? Cum procedezi atunci când trebuie să spui un lucru care-l va dărâma pe celălalt?

Începi de la lucruri simple, vorbeşti la modul general şi de-abia într-un final spui ce trebuia să spui sau îţi iei inima în dinţi şi spui totul deodată, pentru a scăpa de presiunea momentului?

Nu că aş fi nevoit să dau veşti proaste prea des, dar cred că dacă aş fi pus într-o asemenea situaţie nu aş putea fi atât de rece încât să dau totul afară în două propoziţii. Probabil că mi-aş căuta cele mai bune cuvinte, m-aş strădui să fiu cât mai calm şi aş încerca să descopăr o parte pozitivă în norul de negativitate ce planează asupra problemei. Nu există reţete în astfel de situaţii, asta e clar…

Cum ai putea să-i spui cuiva cu uşurinţă că i-au murit părinţii? E groaznic şi dificil să spui ce trebuie şi cum trebuie. Şi dacă o asemenea îndatorire cade pe umerii tăi, deşi nimeni nu ar vrea aşa ceva, trebuie să descoperi în tine resursele care te vor face să faci faţă unei asemenea situaţii. Şi mai mult decât atât, să ajuţi, nu să dărâmi.

Şi atunci, te întreb: cum procedezi dacă trebuie să dai o veste proastă? Cum e mai bine?

Rămaşi fără nimic

Niciun conflict, oricât de bine ar fi justificat, nu poate fi aprobat şi nu poate avea sens atâta timp cât distruge vieţile oamenilor simpli, lipsiţi de apărare, total neimplicaţi în tot ceea ce ţine de motivele conflictului şi modul în care acesta se derulează.

Şi când te gândeşti la tot cea a însemnat conflictul din fâşia Gaza în ultimele luni, primul gând care îţi vine în minte e legat de soarta oamenilor obişnuiţi, pe care efectele conflctului i-a făcut să îşi piardă membri ai familiei, locuinţele, şcolile sau locurile de muncă.

Acesta e şi mesajul colajului fotografic realizat astăzi de BBC, pe care îl găsiţi aici. Ştim cu toţii că din orice conflict armat, singurii care suferă cu adevărat şi pe termen lung, sunt civilii.

O lume întreagă ştie asta, însă lucrurile nu par a se schimba prea curând…

Pepsi ca pe vremuri

Trebuie să recunosc că Pepsi e băutura mea preferată, atât de preferată încât merg cu doza de Pepsi de-acasă la Mc’Donalds sau Burger King (care îţi oferă doar Coca Cola). Totuşi, câteodată mai cedez şi trec pe Dr. Pepper. Asta ca să nu par obsedat!

Totuşi, vestea că Pepsi va lansa în Statele Unite două variante “retro” ale băuturii, intitulate “Pepsi Natural” şi “Pepsi Throwback” (Întoarcere în Trecut), precum şi o variantă “Mountain Dew Throwback” mai mult mă face să înghit în sec decât să mă bucur.

“Pepsi Natural” va fi produs din zahăr adevărat, caramel natural şi extras din nucă de cola şi va fi ambalat în sticle care păstrează forma sticlelor Pepsi din anii ‘60-’70. De asemenea, “Pepsi Throwback” şi “Mountain Dew Throwback” vor fi produse cu zahăr natural şi vor fi folosite sticle cu acelaşi aspect retro ca şi în cazul “Pepsi Natural”. Aceste trei băuturi vor fi disponibile în magazinele selectate din Statele Unite, începând cu 20 aprilie, timp de două luni.

Vinerea celor trei programe gratuite (10)

• Deepburner:

Dacă ai nevoie de un program simplu pentru scris CD-uri şi DVD-uri, s-ar putea ca răspunsul să ţi-l ofere Deepburner, un program gratuit, care îşi va ocupa puţin spaţiu şi care îţi permite să scrii CD-uri/DVD-uri, să creezi CD-uri audio şi să scrii CD-uri/DVD-uri în format ISO-imagine. De asemenea, programul are şi o variantă portabilă, pe care o poţi folosi pe orice computer, de pe stickul USB.

Descarcă Deepburner aici.

• Primo PDF:

Mulţi dintre noi ne vedem adesea puşi în situaţia de a crea PDF-uri, în primul rând pentru nu a pierde formatul original al documentelor editate în Word. Dacă ai nevoie de un asemenea program, care să creeze fişiere PDF şi să poată unii într-un singur document mai multe PDF-uri, înseamnă că Primo PDF e ceea ce cauţi. De asemenea, atunci când creezi un PDF, poţi proteja documentul printr-o parolă sau să indici cine şi cum îl poate vedea sau tipări. Primo PDF e ideal atunci când îl utilizezi în combinaţie cu Foxit Reader, un program gratuit, care îţi permite să citeşti PDF-urile mult mai repede decât Adobe Reader.

Descarcă  PrimoPDF aici.

• FreeRip:

Aşa cum îi spune şi numele, FreeRip e un program gratuit care îţi va permite să salvezi fişiere audio în formatele WAV, MP3, WMA, OGG şi FLAC sau să converteşti dintr-un fişier în altul, după cum ai nevoie.

Descarcă FreeRip aici.

Jackson se întoarce. Cui îi pasă?

De câteva zile, Michael Jackson se află la Londra, moment propice pentru a-şi anunţa ultimul concert în faţa publicului britanic, care va avea loc în iulie, pe arena O2 din Docklands şi va fi intitulat “This Is It”.

Totuşi, cui îi pasă de revenirea starului pop de odinioară? Se pare că unora le pasă, dat fiind că din reprezentaţiile scenice pe care le va susţine în Londra, Jackson va câştiga peste 400 de milioane de dolari. Cu toate procesele prin care a trecut, cu datoriile acumulate în tot acest timp şi lipsit pentru totdeauna de faimoasa proprietate din Neverland, Jackson e mai mult decât îndreptăţit să facă o mişcare ca asta, dacă nu cumva e chiar disperat.

Toţi se întreabă dacă Michael Jackson de acum, la 50 de ani, va mai fi capabil să aibă o apariţie scenică la fel ca pe vremurile celebrului “Thriller”. Eu cred că nu, dar asta mai rămâne de văzut.

Normal, lumea e îndreptăţită să privească cu nostalgie revenirea lui Jackson pe scenă, dar totuşi, dacă nu ţi-a plăcut niciodată, nu poţi să spui că e mare lucru. Asta pentru că, în definitiv, nu e mare lucru. Şi trebuie să fii orb să nu realizezi că întoarcerea asta subită e făcută mai întâi de dragul banilor. Oricum, nu încetez a mă mira cât de tolomaci trebuie să fie fanii lui Jackson, prezenţi la anunţarea concertului din iulie. Auziţi ce reacţii:

Şi nu înţeleg de ce le tot repetă fanilor: “This is it. This is final”? Am înţeles asta şi ne bucurăm. Pe când momentul însuioşător de la final: “I love you, from the bottom of my heart”, e de-a dreptul capabil să-ţi provoace diabet instantaneu… Dacă eşti fan “Michael”, scuze, mie îmi displace, aş putea spune, foarte mult. Dar nu fii supărat pe vorbele mele. Doar l-ai auzit, aşteaptă să te vadă în iulie…

Cum să dai impresia că eşti celebru

Click!

Fie că vrei numai să te juci puţin cu propriile fotografii, fără să salvezi nimic, fie că de-abia aştepţi să editezi cât mai multe şi să le pui imediat pe HI5, doar-doar vei primi vreun comment de apreciere, cu siguranţă vei găsi Photofunia un site interesant, măcar şi numai pentru câteva minute. Poţi să-ţi pui fotografia în diferite ipostaze, să dai impresia că eşti cineva sau că eşti foarte experimentat în Photoshop. Alegerea îţi aparţine…

Nemuritorul

Lovit de un camion, care la rândul lui e lovit de un tren, tipul din imagine (care, până una alta, e din Turcia), nu păţeşte mare lucru. Pare de necrezut, dar e adevărat:

Prietenii pe care îi laşi în urmă

Oricum ai coordona lucrurile, alegerile decisive, care îţi vizează propriul viitor, te vor face să porneşti pe un drum pe care adesea nu vei mai regăsi foştii prieteni, care ţi-au fost alături într-o anumită perioadă a vieţii. Inevitabil, felul în care ne trăim viaţa implică şi renunţări, renuţarea la oamenii alături de care ne simţeam cel mai bine.

Bineînţeles, poţi păstra legătura, poţi povesti ce faci şi cum eşti ore în şir cu amicii de care eşti departe, dar nu mai poţi compara schimbul acesta de veşti cu vremurile trecute. Şi eşti destul de matur să conştientizezi că astfel de vremuri nu se vor mai întoarce niciodată. Pentru că lucrurile sunt mult mai complicate acum, fiecare îşi conturează propriul viitor, cam toţi ştiu ce urmează să facă, anii în care totul era simplu au trecut de mult.

În mod normal, laşi în urmă un trecut, cu tot ce a însemnat, cu bune şi rele şi păşeşti pe un nou drum, cu alte provocări, ajungi să legi noi prietenii, să trăieşti clipele prezente pe cât de bine poţi şi să descoperi în ceilalţi valori umane care te vor face complet.

E în firea lucrurilor ca mersul lucrurilor din viaţa fiecăruia să producă schimbări, mai mult sau mai puţin profunde. Şi poate că lucrurile care ne lipsesc cel mai mult atunci când ne gândim la un anumit loc sau moment sunt oamenii pe care i-am întâlnit, prietenii pe care ni i-am făcut.

Anii trec, ajungem să ne îndepărtăm de locurile în care am crescut, de prietenii alături de care am copilărit, de foştii prieteni din liceu sau facultate şi trăim o nouă etapă a vieţii, cu noi prieteni, cu noi situaţii şi aşteptări.

Şi din tot ce am trăit rămâne amintirea fiecărui prieten, felul în care ne-a influenţat, lucrurile pe care le-am învăţat, berile băute împreună sau serile de pe maidan.

Se spune că adevăratele prietenii nu mor niciodată. Şi poate că e aşa. Oriunde te-ar duce viaţa, dacă în orice moment poţi spune că ai şi numai cinci prieteni adevăraţi în lumea asta, înseamnă că ai înţeles sensul prieteniei şi te poţi considera privilegiat.

Dacă femeile ar conduce lumea…

Scuze fetelor, cred în drepturile voastre. Titlul e aşa cum e doar pentru a ilustra imaginile de mai jos.

Cum ar arăta lucrurile într-o lumea condusă de femei:

Mult mai multe imagini, la fel ca şi cele de mai sus, aici.

Banii şi fericirea

E deja o frază destul de expirată să spui că banii nu aduc fericirea; nu putem ignora faptul că trăim vremuri în care banii contează mai mult ca niciodată. Totul costă, fiecare lucru are un preţ şi pentru a face ceva, pentru a merge mai departe, ai nevoie de bani. Fie că e vorba de nevoi curente sau dorinţe a căror împlinire costă foarte mult, ai nevoie de bani.

Bineînţeles, fiecare are o concepţie proprie legată de nivelul de prosperitate de care are nevoie; unii se mulţumesc cu puţin şi economisesc mult, alţii câştigă puţin, dar cheltuie totul instantaneu şi visează la câştiguri fantastice. Am impresia că linia de mijloc e cea mai potrivită: nici exagerat de zgârcit, astfel încât să nu simţi că trăieşti, pentru că te uiţi la fiecare bănuţ, dar nici groaznic de risipitor, astfel încât să nu mai ai după ce  bea apă mâine.

Fiecare priveşte problema banilor în mod personal; nu putem nega cât de mult contează mediul în care te-ai născut, familia din care provii. Însă unerori “moştenirea” financiară a familiei te poate ridica sau te poate coborî. Sunt atâtea “copii de bani gata” care uşuează când vine vorba să facă ceva pe cont propriu şi se văd pierduţi fără banii părinţilor, timp în care cei proveniţi din familii modeste înţeleg că de ei depinde totul şi se pun pe treabă.

E o aiureală să crezi că vei fi fericit de-abia atunci când vei avea mulţi bani. Asta pentru că fericirea e dată de  situaţiile de vieţă, de oamenii lângă care trăieşti, de oamenii pe care îi iubeşti; te simţi fericit atunci când poţi face ceva, când vezi că progresezi, că nu te dai laoparte şi trăieşti o viaţă minunată. Normal, nu trebuie să uiţi că ai nevoie de bani pentru a trăi o viaţă decentă, în care să nu-ţi lipsească nimic. Şi pnetru asta trebuie să munceşti din greu…

Însă când vei putea spune cu convingere că ai tot ce ţi-ai putea dori, înseamnă că ai prins gustul fericirii…

Povestea unei alegeri

Un caz real, care ţine zilnic titlurile ziarelor britanice: Jade Goody, o fostă vedetă a show-ului Big Brother din Marea Britanie descoperă în 2008 că are cancer cervical în fază terminală.

Mamă a doi băieţi, iubită de public, Jade trebuie să facă faţă bolii şi să se împace cu ideea că nu există vindecare pentru boala ei. Însă boala de care suferă, faptul că fusese o vedetă înainte de a se îmbolnăvi şi atenţia publicului faţă de acest caz, îi aduc şi foarte multă publicitate. De pildă, Jade a primit peste 1 milion de lire numai din drepturile de televizare ale unui interviu recent.

Jade argumentează că îşi foloseşte imaginea personală pentru a strânge bani pentru copiii ei, pe care nu îi va vedea mari, dat fiind ca de curând medicii nu i-au dat mai mult de o lună de trăit. Normal, banii nu pot compensa prezenţa unei mame, dar într-un asemenea context, faptul că Jade îşi “vinde” imaginea pare cel mai potrivit lucru.

Asta dintr-o anumită perspectivă. Însă dacă privim lucrurile din perspectiva sutelor de mii de bolnavi de cancer din lumea întreagă a căror soartă nu este reprezentată la nivel mediatic, care nu pot face bani din publicitate şi din apariţiile televizate, care se resemnează şi suferă în tăcere, parcă lucrurile par altfel.

Ce crezi? E justificată alegerea vedetei britanice? E corect să-ţi pui la vânzare propria poveste de viaţă pentru a strânge bani pentru copiii tăi sau e toată publicitatea din jurul acestui caz nu e altceva decât cântecul de lebădă al unui star disperat după atenţie. Două extreme, părerea ta contează!

Profil de artist (9) – Katy Perry

Katy Perry

• Biografie:

Katy Perry, pe numele real Katheryn Elizabeth Hudson, s-a născut pe 25 octombrie 1984, în familia unui pastor din statul California. Katy Perry a devenit cunoscută în 2008 prin piesa „I Kissed a Girl”.

• Cariera muzicală:

Katy Perry a început să cânte de mică în biserică, iar la 15 ani a înregistrat primul album, de muzică gospel, album care nu a avut parte de succes. La 17 ani, Katy îşi părăseşte familia şi se stabileşte în Los Angeles. Anii care vor urma vor fi marcaţi de încercări nereuşite de a-şi contura o imagine proprie. De-abia în 2008, când semnează un contract de cooperare cu Capitol Records, Katy Perry ajunge în atenţia publicului, şocând prin piesele „Ur So Gay” şi „I Kissed a Girl”, incluse în albul „One of The Boys”. Piesa „I Kissed a Girl” a rămas pe locul 1 în topul „Billboard Hot” 100 timp de şapte săptămâni. Alte două piese foarte cunoscute de pe acelaşi album sunt “Hot N Cold” şi “Thinking of You”. Katy Perry recunoaşte că stilul ei muzical a fost influenţat de Alanis Morissette, Cyndi Lauper, Joan Jett, Shirley Manson şi Freddie Mercury.

• Legături:

Siteul oficial, aici.

• Videoclip:

Videoclipul piesei “Thinking About You”, mai jos:

Spirit olimpic

În ultima vreme, mi-a fost dat să trec de mai multe ori pe lângă imensul şantier al Olimpiadei din 2012, care va avea loc în Londra. E interesant să priveşti cum lucrurile iau formă; de pildă, până în prezent a fost ridicată doar o parte din scheletul metalic al viitorului stadion olimpic şi s-a lucrat ceva la bazinul olimpic. Însă panourile din jur indică felul în care va arăta în final parcul olimpic şi cât de profundă va fi transformarea zonei, cu efecte pozitive pentru viitoarele generaţii.

Discuţiile publice legate de olimpiada din 2012 nu pot să ignore climatul economic actual şi întrebarările logice legate de utilitatea edificiilor construite pentru a-i găzdui pe sportivi şi pentru a găzdui jocurile olimpice. Însă dincolo de controverse şi atitudinile negative ale unora, parcul olimpic ia formă pe zi ce trece. Şi dacă acum trebuie să trec pe sub poduri neiluminate sau pe poteci înguste, ştiu că în 2012, când totul va fi gata, voi înţelege mult mai bine ce înseamnă spiritul olimpic: ambiţia de a vedea un lucru dus până la capăt, răbdarea de a realiza ceva măreţ şi încăpăţânarea de a nu renunţa niciodată…

O prietenie “specială”

Gordon Brown, premierul Marii Britanii, se află de câteva zile într-o vizită oficială în Statele Unite ale Americii, prilej mai mult decât potrivit pentru a reitera relaţia specială de prietenie dintre cele două naţiuni, Gordon Brown fiind primul demnitar de stat european care a vizitat Casa Albă după alegerea noului preşedinte, Barack Obama.

Astăzi, 4 martie, prim-ministrul britanic a ţinut un discurs înaintea reprezentanţilor Congresului american, în care a arătat că, mai mult ca niciodată, cele două state au nevoie de colaborare şi acţiune comună, în faţa provocărilor economice lansate de criza financiară şi de pericolul terorist.

Discursul lui Gordon Brown, mai jos:

Greşeală “pastorală”?

Nu mai e pentru nimeni un secret dorinţa preoţilor hunedoreni de a se separa de Episcopia Aradului, iar propunerile şi insistenţele nu au mai contenit în ultimul an. E destul de interesant cum, tocmai în Scrisoarea Pastorală a Sfântului Sinod al B. O. R. din Duminica Ortodoxiei, “Hălmagiul şi Hunedoara” apar sub jurisdicţia episcopului de Caransebeş şi nu în cea a episcopului arădean, care pare a fi “Episcopul Aradului, Ienopolei,” şi atât.

O fi o greşeală de tehnoredactare nevinovată sau e mai mult de-atât, dat fiind faptul că pentru prima oară ştirea înfiinţării Episcopiei Hunedoarei a apărut pe siteul Episcopiei Caransebesului? Nu ştiu! Poate se găseşte cineva să-mi explice puţin ce se întâmplă în culise…

Textul complet al pastoralei e aici.

Nu mai pot cu Hannah Montana!

Nu am mai văzut de multă vreme o campanie de promovare… citeşte continuarea articolului pe noul blog mrdignity.com

Scurt, dar cuprinzător (7)

Strada Samouni din Fâşia Gaza

O stradă din fâşia Gaza, după bombardamente, în 12 imagini – aici

Un an ca preşedinte al Rusiei, încă în umbra lui Putin – aici

Pierderi record pentru grupul AIG: 61, 7 miliarde $ – aici

Samsung concepe prima cameră foto “hibrid” – aici

Preţul petrolului a scăzut cu 5%. Ce va urma? – aici

Shaquille O’Neal şi Phoenix Suns au înfrânt echipa lui Kobe Bryan, L. A. Lakers – aici