
Ce e foarte ciudat atunci când vine vorba de formarea academică românească e goana nebună după titluri de care dau dovadă majoritatea profesorilor sau a celor care doresc să devină profesori.
O goană care adesea devine pentru mulţi un scop în sine, poate şi pentru că sistemul e construit în aşa fel, încât pune mai mult accent pe cantitate, decât pe calitate, performanţele academice, capacitatea de a inova, de a dezvolta cercetarea într-un anumit sector nefiind prea mult luate în seamă, atâta timp cât tot ce contează e impactul puternic al unei titulaturi kilometrice.
Ca student, îţi vezi profesorii supuşi la tot soiul de presiuni din partea conducerii, de a elabora articole peste noapte, studii pentru simpozioane pregătite în două zile sau de a răspunde la evaluări ale căror cerinţe se schimbă de la o zi la alta. Şi ajungi să conştientizezi că nu prea contează ce sau cum scriu profesorii tăi, pentru că nu asta e important, ci doar actul în sine, faptul că au scris ceva, faptul că au făcut ce li s-a cerut; toată lumea e mulţumită când un aspirant la titlul de lector are la activ 20 de articole în reviste cotate CNCSIS, un curs, un început de carte şi vreo două sau trei participări la întruniri ştiinţifice.
Nimeni nu stă să analizeze calitatea afirmaţiilor sau metoda de cercetare în respectivele articole, atâta timp cât criteriile sunt îndeplinite şi articolele ies la număr, iar notele de subsol sunt multe şi aranjate după ultimele norme ale Academiei.
Nu credeţi că e aşa? Câţi profesori credeţi că ajung să citească lucrările studenţilor pe care îi coordonează în procesul de elaborare a tezei de licenţă?
O asemenea abordare a procesului academic distruge tocmai resursele menite să le permită studenţilor şi profesorilor o adevărată formare intelectuală. Cât timp vor fi importante titlurile academice lipsite de conţinut şi va lipsi dialogul profesor-student, pentru că alte chestiuni sunt prioritare, respectivul demers va fi sortit eşecului; totul va fi o mare minciună de dragul mândriei locale sau de dorul unei glorii demult apuse.
Cred că multe din universităţile româneşti vor intra cât de curând într-o criză paralizantă, asta şi pentru că studenţii s-au cam săturat de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte. Majoritatea lucrurilor se fac numai pentru a fi făcute şi foarte puţine sunt facultăţile din care studenţii pleacă mulţumiţi că au învăţat ceva, că au fost ajutaţi şi că abilităţile dobândite le-au facilitat obţinerea locului de muncă dorit.
Trebuie să fim conştienţi că, în definitiv, orice universitate are nevoie de banii studenţilor, nu contează de unde vin, nu contează ce îşi doresc. Studiile superioare sunt o afacere, o afacere care atrage mulţi bani, pe o perioadă lungă şi cine nu mai crede asta trebuie să calculeze cam cât cheltuie un student într-un an universitar, de la taxa universitară şi până la întreţinerea din cămin, ca să nu mai vorbim de mâncare sau îmbrăcăminte.
Ce să se schimbe? Unde mai trebuie lucrat? În primul rând, cadrele didactice trebuie să coboare de pe piedestal, să renunţe la tot soiul de orgolii, să stea de vorbă cu studenţii şi să se intereseze de soarta lor.
Cum ar fi ca fiecare profesor să primească în grijă câte cinci studenţi din facultate de care să se îngrijească de-a lungul anilor de studiu? Să îi îndrume, să le dea de lucru, să îi ia la rost când nu dau tot ce au mai bun.
Vise, veţi spune! În primul rând pentru că facultăţile sunt suprapopulate şi douăzeci de profesori nu pot coordona 500 de studenţi.
Şi mai dureros e faptul că nu există nicio legătură între activitatea didactică din facultate şi ce urmează după. Facultăţile nu au contact cu viaţa reală şi ceea ce se cere pe piaţa muncii, nu sunt capabile să stabilească relaţii de cooperare cu firme care ar putea angaja viitori absolvenţi, ceea ce face ca licenţiaţi în Drept să ajungă vânzători la Bricostore, unde ar fi putut ajunge chiar şi fără liceu.
O criză a sistemului, o criză a valorilor şi o prefăcătorie generalizată, ceea ce face ca studiile universitare să nu mai aibă niciun rost, atâta timp cât vechiul slogan „Noi ne facem că predăm, voi vă faceţi că învăţaţi!”, e mai actual ca oricând.
Liviu 6:28 pm on ianuarie 29, 2009 Permalink
Nu mi-e frica de moarte, ci e vesnicia ei, zicea un parinte. Subscriu.
JorjH 9:34 pm on ianuarie 29, 2009 Permalink
Sti, este vorba aia, “live each moment liek your last”. Nu zic ca ar trebui sa ne traim viata fara sa fim constienti ca se va termina la un moment dat, ci ar fii bine sa stim ca nu o sa dureze, si ca trebuie sa savuram fiecare clipa la maxim. Numa` bine!