Moartea pe care nu o putem opri

Going towards the light...

Am o veste pentru voi: voi muri! Mai devreme sau mai târziu, voi muri!

Mai devreme sau mai târziu, tu vei muri!

Nu spun asta pentru că mi-am pierdut minţile sau am chef de glume morbide.

Însă realitatea morţii, faptul că într-o zi totul se va termina pentru fiecare dintre noi, a devenit un subiect extrem de evitat, poate şi pentru că ne plac mai mult lucrurile frumoase şi liniştitoare, în pofida realităţilor crude.

Faptul că vom muri e, în definitiv, singura realitate pe care nu suntem capabili să o gestionăm, oricât am amâna momentul sau am dori să ne prelungim viaţa. Un eveniment pe care nu-l putem gestiona, pe care nu ştim să-l administrăm şi pe care cu siguranţă nu vrem să-l pregătim. Nu pentru că ne-ar fi frică de moarte în sine. Poate că nu moartea e atât de înfricoşătoare pe cât procesul în sine, felul în care vom muri efectiv, mai devreme sau mai târziu, cu mai multă sau mai puţină suferinţă.

Nu vrem să auzim nimic despre moarte pentru că suntem oameni şi vrem să trăim, vrem să râdem cu poftă şi să îngropăm cât mai adânc realitatea faptului că atât ne-a fost. Vedem că moartea există şi că semenii noştri mor, dar nu putem accepta, la nivel personal, că într-o zi, la fel ca şi ei, vom muri.

Pe undeva, e cel mai bun lucru pe care-l putem face, pentru că viaţa trăită sub imperiul morţii iminente nu ar mai fi deloc viaţă. Şi poate cel mai curajoasă atitudine în faţa morţii e să trăieşti totul cu entuziasm şi să nu îţi iroseşti şansele, conştient că atunci când va fi să „pleci”, va trebui să pleci!

Trăind prin alţii

Peste tot în lume, revistele de scandal şi ziarele care dau în vileag detalii siropoase din viaţa vedetelor sunt foarte citite, asta şi pentru că sunt mulţi cei care ajung să se identifice cu starurile momentului şi să trăiască prin prisma experienţei acestora, crezând că modul în care Tom Cruise îşi rezolvă problemele e cel mai bun mod de a rezolva problemele sau stilul în care Kate Winslett îşi face coafura e cel mai grozav mod de aranjare a părului.

Oameni cărora le e frică să dea piept cu propria lor situaţie, să se confrunte cu propriile dezamăgiri sau eşecuri şi să ia în piept viaţa aşa cum e, cu bune şi rele, ajung să se cufunde adânc în viaţa altora, în experienţele altora, în eşecurile sau realizările altora.

Oameni care ajung să trăiască prin alţii, în funcţie de cum trăiesc alţii, fără să înveţe că nu e nimic rău în a încerca, în a greşi, în a face tot posibilul. Genul de oameni care ştiu totul despre toţi, până în cele mai mici detalii, însă nu prea au habar de ei înşişi.

A trăi prin alţii sau pentru alţii e cel mai mare deserviciu pe care cineva şi l-ar putea face, atâta timp cât nu e capabil să trăiască pentru sine însuşi. Suntem oameni şi un aspect esenţial al faptului că suntem oameni îl reprezintă tocmai capacitatea de a face lucruri pozitive, pentru noi şi pentru cei de lângă noi.

Însă avem şi dreptul de a greşi, de a cădea în mod repetat şi de a învăţa din căderi, putem evolua, avem privilegiul de a accepta ceva acum şi de a renunţa mai târziu, pentru că pur şi simplu asta simţim sau vrem pe moment.

Atâta timp cât ştii ce faci şi nu renunţi la idealurile tale, prin oricâte probe de foc sau etape umilitoare ţi-ar fi dat să treci, nimic nu e greşit, pentru că aşa e viaţa, aşa sunt oamenii şi nimeni altcineva nu poate experimenta toate acestea mai bine decât tu însuţi…

Goana după titluri

Ce e foarte ciudat atunci când vine vorba de formarea academică românească e goana nebună după titluri de care dau dovadă majoritatea profesorilor sau a celor care doresc să devină profesori.

O goană care adesea devine pentru mulţi un scop în sine, poate şi pentru că sistemul e construit în aşa fel, încât pune mai mult accent pe cantitate, decât pe calitate, performanţele academice, capacitatea de a inova, de a dezvolta cercetarea într-un anumit sector nefiind prea mult luate în seamă, atâta timp cât tot ce contează e impactul puternic al unei titulaturi kilometrice.

Ca student, îţi vezi profesorii supuşi la tot soiul de presiuni din partea conducerii, de a elabora articole peste noapte, studii pentru simpozioane pregătite în două zile sau de a răspunde la evaluări ale căror cerinţe se schimbă de la o zi la alta. Şi ajungi să conştientizezi că nu prea contează ce sau cum scriu profesorii tăi, pentru că nu asta e important, ci doar actul în sine, faptul că au scris ceva, faptul că au făcut ce li s-a cerut; toată lumea e mulţumită când un aspirant la titlul de lector are la activ 20 de articole în reviste cotate CNCSIS, un curs, un început de carte şi vreo două sau trei participări la întruniri ştiinţifice.

Nimeni nu stă să analizeze calitatea afirmaţiilor sau metoda de cercetare în respectivele articole, atâta timp cât criteriile sunt îndeplinite şi articolele ies la număr, iar notele de subsol sunt multe şi aranjate după ultimele norme ale Academiei.

Nu credeţi că e aşa? Câţi profesori credeţi că ajung să citească lucrările studenţilor pe care îi coordonează în procesul de elaborare a tezei de licenţă?

O asemenea abordare a procesului academic distruge tocmai resursele menite să le permită studenţilor şi profesorilor o adevărată formare intelectuală. Cât timp vor fi importante titlurile academice lipsite de conţinut şi va lipsi dialogul profesor-student, pentru că alte chestiuni sunt prioritare, respectivul demers va fi sortit eşecului; totul va fi o mare minciună de dragul mândriei locale sau de dorul unei glorii demult apuse.

Cred că multe din universităţile româneşti vor intra cât de curând într-o criză paralizantă, asta şi pentru că studenţii s-au cam săturat de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte. Majoritatea lucrurilor se fac numai pentru a fi făcute şi foarte puţine sunt facultăţile din care studenţii pleacă mulţumiţi că au învăţat ceva, că au fost ajutaţi şi că abilităţile dobândite le-au facilitat obţinerea locului de muncă dorit.

Trebuie să fim conştienţi că, în definitiv, orice universitate are nevoie de banii studenţilor, nu contează de unde vin, nu contează ce îşi doresc. Studiile superioare sunt o afacere, o afacere care atrage mulţi bani, pe o perioadă lungă şi cine nu mai crede asta trebuie să calculeze cam cât cheltuie un student într-un an universitar, de la taxa universitară şi până la întreţinerea din cămin, ca să nu mai vorbim de mâncare sau îmbrăcăminte.

Ce să se schimbe? Unde mai trebuie lucrat? În primul rând, cadrele didactice trebuie să coboare de pe piedestal, să renunţe la tot soiul de orgolii, să stea de vorbă cu studenţii şi să se intereseze de soarta lor.

Cum ar fi ca fiecare profesor să primească în grijă câte cinci studenţi din facultate de care să se îngrijească de-a lungul anilor de studiu? Să îi îndrume, să le dea de lucru, să îi ia la rost când nu dau tot ce au mai bun.

Vise, veţi spune! În primul rând pentru că facultăţile sunt suprapopulate şi douăzeci de profesori nu pot coordona 500 de studenţi.

Şi mai dureros e faptul că nu există nicio legătură între activitatea didactică din facultate şi ce urmează după. Facultăţile nu au contact cu viaţa reală şi ceea ce se cere pe piaţa muncii, nu sunt capabile să stabilească relaţii de cooperare cu firme care ar putea angaja viitori absolvenţi, ceea ce face ca licenţiaţi în Drept să ajungă vânzători la Bricostore, unde ar fi putut ajunge chiar şi fără liceu.

O criză a sistemului, o criză a valorilor şi o prefăcătorie generalizată, ceea ce face ca studiile universitare să nu mai aibă niciun rost, atâta timp cât vechiul slogan „Noi ne facem că predăm, voi vă faceţi că învăţaţi!”, e mai actual ca oricând.

Rabdarea

In toate actiunile pe care o persoana le intreprinde, rabdarea e esentiala, e semnul echilibrului interior de care trebuie sa dai dovada atunci cand lucrurile se precipita sau refuza sa se deruleze atat de repede pe cum ti-ai dori.

Avem rabdare cu ceilalti, avem rabdare cu noi insine, avem rabdare atunci cand suntem constienti ca suntem pe un drum bun, ca facem ce trebuie.

A avea rabdare pentru a fi ceea ce iti doresti nu e niciodata suficient, intrucat pentru a fi cineva trebuie sa faci ceva, trebuie sa cauti, sa iti descoperi resursele, trebuie sa risti si sa stii ce faci, sa nu te arunci in necunoscut.

Si poti face toate astea daca iti pastrezi acel echilibru interior de care ai nevoie pentru a creste, pentru a deveni, pentru a fi…

Discurs istoric

Un discurs de inaugurare ce a electrizat ceea ce se consideră a fi cea mai mare adunare de oameni din istorie, organizată cu prilejul unui eveniment politic. Un discurs al responsabilității și pragmatismului, un îndemn la muncă și reafirmare a valorilor americane.

Poate că l-ați ascultat deja, însă discursul lui Barack Obama, rostit cu prilejul inaugurării sale ca președinte al Statelor Unite ale Americii, rămâne cel mai bun discurs inaugural de la John Fitzgerald Kennedy până astăzi. Și merită auzit din nou…

Discursul prezidențial transcris poate fi citit aici.

Ziua în care America s-a schimbat: Al 44-lea președinte

O zi unică în istoria recentă a Statelor Unite ale Americii, marcată de inaugurarea lui Barack Obama ca președinte. Un moment despre care se va scrie sute de ani de-acum înainte, menit să deschidă o nouă eră în politica americană.

Barack Obama devine astăzi cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite, iar promisiunea sa cea mai mare, că schimbarea Americii este posibilă, a adunat pe Dealul Capitoliului din Washington sute de mii de oameni, plini de speranță și solidaritate față de noul președinte.

Ce va aduce nou Barack Obama? Mai mult decât ideea că schimbarea e posibilă, Obama va promova un discurs al responsabilității față de dificultățile prin care trec cetățenii americani, dovedind încă o dată că problemele trebuie tratate cu maturitate și abordate cu înțelepciune.

Văzută de la Londra, inaugurarea președintelui Obama nu e diferită decât prin faptul că nu sunt efectiv în Washington, aceasta pentru că reprezentanții celor peste 200.000 de americani care trăiesc în Londra au știut să marcheze momentul cum se cuvine, pe clădirea primăriei londoneze fiind arborat drapelul american, primarul Boris Johnson declarând cu acest prilej:

Ca englez, născut în New York, ca politician ales, ca democrat și om dedicat istoriei, sunt inspirat de posibilitățile oferite de acest om minunat care păsește astăzi în Biroul Oval. Noi, cei din Marea Britanie, împărtășim o relație specială cu Statele Unite. Însă inaugurarea lui Barack Obama, ca al 44-lea președinte al Americii, este un moment ce trebuie sărbătorit în mod special.

Cam atât cu relatările, începe primul discurs ca președinte rostit de Barack Obama!

După opt ani de bushisme…

Au mai rămas câteva zile până când George W. Bush va părăsi Casa Albă, prilej numai bun pentru ca lumea întreagă să evalueze moștenirea pe care administrația Bush o lasă în urmă.

Și chiar dacă politica adoptată de Bush junior e motiv de controverse, cu siguranță că momentele comice pe care comportamentul său le-a stârnit au devenit deja clasice.

Câteva dintre acestea, mai jos:

1. Curcanul curios:

2. Mai sunt reporteri prin preajmă?

3. Ce frumos îmi stă îmbrăcat în poncho!

4. Doi bebeluși urâți:

Mult mai multe imagini de acest gen, aici.

După examen

Ce faci după un examen pentru care te-ai stresat mai mult decât trebuia?

Te relaxezi și treci pe la Burger King, pentru a sărbători reușita!

Se întâmplă cam des

La cât e de intens traficul în Londra, nu e de mirare că şi double-deckerele ajung să producă accidente. Cu vreo trei săptămâni în urmă a fost un magazin, acum un Mc’Donalds.

Data viitoare când te pui în primul rând, la etaj, mai gândeşte-te o dată!

Dincolo de cuvinte

Cuvintele pe care le rostim ne definesc. Cuvinte blânde, cuvinte dure, fraze care ne exprimă sentimentele, frustrările sau dorinţele; cuvinte pe care le aruncăm în vânt fără să ne gândim la consecinţe, cuvinte pe care le alegem cu grijă atunci când suntem nevoiţi să cerem ceva, să atenuăm efectele unui adevăr rostit prea brusc.

Ce se ascunde dincole de vorbele pe care le folosim zi de zi? Cât de mult ne defineşte ceea ce spunem? În ce măsură vorbele noastre descriu ceea ce se ascunde în fiecare dintre noi?

Mai devreme sau mai târziu, ne dăm seama că dincolo de cuvintele spuse de cineva, dincolo de replici rapide şi tăioase sau vorbe pretenţioase, poţi regăsi o întreagă lume, un univers al valorilor celuilalt, modul său propriu de a se înţelege pe sine şi de a vedea restul lucrurilor.

Chiar şi atunci când cuvintele nu mai pot exprima nimic şi nimeni nu mai e în stare să spună ceva consistent, rămân în picioare sentimente, atitudini, valori, personalităţi…

Barack Obama… din ceară

Astăzi, 15 ianuarie, la „Madame Tussaud” din Londra a fost expusă replica în ceară a noului preşedinte american Barack Obama, care îşi va prelua noua funcţie la 20 ianuarie.

Modelul din ceară poate fi admirat de vizitatori într-un spaţiu ce recreează Biroul Oval din Casa Albă. De asemenea, celebrul birou „Resolute”, folosit de preşedinţii americani de peste 100 de ani, a fost şi el copiat pentru această expoziţie. Biroul original din Washington D. C. a fost construit din scândurile navei britanice „HMS Resolute” şi a devenit un simbol al relaţiilor de prietenie dintre americani şi britanici, consolidate în timpul Reginei Victoria.

Merită amintit faptul că Barack Obama va deveni cel de-al 18-lea preşedinte american care va ocupa Biroul Oval din Casa Albă, primul preşedinte american care a folosit acest spaţiu fiind William Howard Taft.

Madame Tussaud a deprins arta modelării figurilor din ceară în Franţa, înainte de a se muta în Marea Britanie, la începutul secolului XIX, printre primele figuri de ceară incluse în expoziţia sa numărându-se figuri de politicieni sau criminali celebri.

Primul sediu al expoziţiei figurilor din ceară a fost situat pe Baker Street, pentru ca din 1884 să fie mutată la actuala locaţie, pe Marylebone Road, în Londra.

Unora le place “Family Guy”

Peter descoperă o nouă modalitate de a se amuza pe seama membrilor familiei sale, în postura de “Electric Man”. După ce o “curentează” pe Meg şi îl scoate din sărite pe Brian, Peter are grijă şi de soţia sa, nu înainte de a-i distrage atenţia într-un mod original.

“Decoys, Lois! Decoys!”

Colegialitate

Fie că te afli încă într-o anumită formă de învăţământ sau ai terminat şcoala şi munceşti, inevitabil, vei fi încojurat de colegi, oameni alături de care vei petrece multă vreme, dintre care cel mai adesea îţi vei alege prieteni de calitate.

E interesant că dintre colegi ne alegem cel mai adesea prietenii, însă nu toţi colegii ne devin prieteni, poate şi pentru că adevăratele prietenii nu se măsoară după cantitate, ci după calitatea relaţiilor.

Trăiesc alături de tineri din toate culturile, din diferite generaţii şi rase şi realizez că am ajuns în faza în care spiritul de colegialitate depăşeşte graniţele unui continent sau ale unei ţări. Tineri care vin din toate părţile lumii pentru a studia într-un oraş al provocărilor şi diversităţii se văd puşi în situaţia de a învăţa unii de la alţii şi de a parcurge un drum al formării intelectuale menit să le ofere şanse, să le deschidă noi perspective.

Într-un asemenea context, înveţi să te depăşeşti pe tine însuţi, să realizezi că în timp ce tu urmai o şcoală în Arad, tânărul de lângă tine făcea acelaşi lucru într-un oraş din Ghana, iar el acum ţi-a devenit coleg.

Efortul, lupta şi greutăţile prin care fiecare a trebuit să treacă pentru a ajunge aici au fost relativ asemănătoare şi poate tocmai asta conturează cel mai bine profilul colegialităţii la un asemenea nivel: efortul, dorinţa de autodepăşire şi puterea de a risca totul pentru ceva mai bun.

O colegialitate bazată pe adevăratele valori, care transformă radical băieţii în bărbaţi.

O colegialitate a oamenilor care ştiu ce vor…

Cei cinci preşedinţi

Au rămas exact zece zile până la momentul istoric în care primul preşedinte de culoare al Statelor Unite ale Americii îşi va prelua fotoliul de la Casa Albă, începând astfel ceea ce lumea întreagă speră a fi o nouă eră în politica americană.

Şi pentru că Obama are nevoie de tot ajutorul posibil, miercurea trecută s-a întâlnit la Casa Albă cu cei patru foşti preşedinţi ai S. U. A. în viaţă: Jimmy Carter (1977 – 1981), George H. W. Bush (1989 – 1993), Bill Clinton (1993 – 2001) şi George W. Bush (2001 – 2009), în cadrul unui prânz festiv, primul de acest gen din 1981.

Ce va învăţa Barack Obama din experienţa preşedinţilor anteriori? Rămâne de văzut!

Cert e că deja de pe-acum ecologiştii americani l-au luat la rost pe noul preşedinte, pentru faptul că a ales ca limuzină prezidenţială o maşină cu un consum foarte ridicat de benzină, cu toată că în campania electorală Obama promisese că până în 2012, pe şoselele americane vor circula un milion de maşini hibrid, propulsate prin energie electrică.

De unul singur

Deşi am vrea să credem că viaţa e uşoară şi că avem un viitor asigurat, că suntem buni într-un anumit domeniu sau cunoaştem pe cineva care ne poate propulsa înspre ceva mai bun, realitatea, pura realitate a existenţei fiecăruia dintre noi, ne conduce la concluzia că viaţa e grea şi fiecare mişcare pe care o facem contează foarte mult şi nu e deloc banală.

Contează foarte mult ce alegi pentru viitorul tău, contează foarte mult să fii dinamic, să nu te pierzi în lucruri sau relaţii care nu duc nicăieri şi care nu-ţi permit să dai ce ai mai bun, contează foarte mult să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume; chiar dacă o faci mai târziu, important e că ţi-ai făcut cunoscute principiile.

Cred că în viaţa fiecăruia au fost zile care au trecut aiurea, fără să fi realizat mare lucru, zile anapoda, zile pierdute . După care lucrurile s-au schimbat şi au apărut tot soiul de provocări, de nevoi, de cerinţe care trebuiau îndeplinite.

Personal, cel mai fericit mă simt atunci când trebuie să fac ceva, când trebuie să realizez o anumită chestie, când trebuie să-mi fac în minte un plan, să mă gândesc la soluţii, să caut căi de rezolvare. Îmi plac provocările şi sunt conştient că provocările ţin omul în viaţă, din toate punctele de vedere.

Atâta timp cât nu îţi pierzi interesul, atâta timp cât vezi dincolo de orizontul facil al lucrurilor obişnuite şi nu te laşi dezamăgit de primele căderi sau de reacţiile duşmănoase, se poate spune că trăieşti cu adevărat, că ai puterea de a nu lăsa ca ocaziile bune să treacă pe lângă tine.

De cele mai multe ori nu vrem să riscăm să fim originali, ne luăm după ce fac ceilalţi, după cum gândeşte cineva sau după ce spune altcineva. Facem ce fac toţi ceilalţi, înaintăm duşi de val, crezând că păşim pe cel mai sigur drum posibil.

Când, de fapt, alegerile cele mai bune sunt cele pe care le iei atunci când crezi că poţi face ceva, că poţi fii cineva, când nu aştepţi să ţi se spună sau să ţi se dea, ci acţionezi în modul cel mai potrivit pentru a avea ceea ce meriţi.

Şi cel mai grozav e când faci toate aceste lucruri de unul singur…

Gata, am revenit!

După mai mult de o lună în care mi-am cam făcut de cap şi nu prea am publicat constant pe blog, revin în forţă, asta şi pentru că de-acum am o conexiune de internet stabilă, ceea ce-mi va permite să scriu de oriunde şi oricând. Iar subiectele sunt multe şi interesante, oarecum diferite de ceea ce am scris până acum.

Dat fiind faptul că sunt relativ rupt de ceea ce se întâmplă în ţară, majoritatea relatărilor vor fi legate de experienţele mele ca student în capitala Marii Britanii, relatări din viaţa de zi cu zi, combinate cu informaţii despre muzică, artişti, filme, evenimente culturale, ştiri, programe gratuite, limba şi civilizaţia engleză… cam tot ce mi se pare interesant.

Aşadar, revin cu articole mult mai dese. Sper să fie şi mult mai interesante. Motiv ca să revii zilnic pe blog!

Un nou început!

Un an nou, vitalitate, energie, mai multă speranţă, şansa de a face lucrurile aşa cum trebuie, prieteni, eforturi răsplătite… totul capătă sens.

Un an nou… Şi câte vor fi de văzut, de făcut, de trăit!