Conversaţii uşoare

De când mă ştiu, am avut oroare de orice fel de discuţie lipsită de noimă, de pildă conversaţiile pe care trebuie să le întreţii în situaţii sociale în care tu eşti un necunoscut şi te vezi nevoit să faci tot posibilul pentru a nu părea un timid care nu poate lega două fraze sau, mai jenant, un tip cu nasul pe sus, care nu se coboară la discuţii de genul: “Ce frumoşi sunt copacii toamna!” şi “Se pare că în zilele următoare vom avea ceaţă în fiecare dimineaţă”.

Nu pentru că nu ai putea să vorbeşti şi despre altceva mai interesant, ci pentru că nimeni nu vrea aşa ceva. Iar dacă insişti să te adânceşti într-o discuţie mai serioasă, n-ai decât să suporţi nişte priviri dezorientate şi sentimentul că eşti în plus.

Nu mă refer la situaţiile în care de-abia cunoşti pe cineva şi începi să legi un dialog interesant, pe teme comune, pe baza unor interese comune, cel puţin. Mă gândesc la situaţiile în care, evident, plonjezi într-un mediu în care fie nu ai pe nimeni de vârsta ta, fie atmosfera e atât de plictisitoare încât ajungi să dai impresia că eşti interesat de conversaţie şi de părerile celorlalţi, când, de fapt, de-abia aştepţi să se termine totul şi să mergi în treaba ta.

Şi totuşi, cât de plăcute sunt discuţiile în care ţi-e dat să întâlneşti oameni dezgheţaţi, care nu privesc în gol când le spui ceva mai “deep” şi care vezi că înţeleg, interacţionează cu tine în timpi reali, pe subiecte cu adevărat interesante, care nu ţin de banalităţi ce nu spun nimic.

Ştiu, trebuie să te faci înţeles de toţi şi să vorbeşti cu toţi, să nu faci pe ursuzul. Însă sunt situaţii în care te cam saturi de atâtea conversaţii uşoare, despre ploi, Tăriceanu, Puşca şi cureaua lată sau Alina Plugaru… mai ales când numai conversaţii de genul ăsta trebuie să întreţii… Nu spun că nivelul intelectual al celor care nu pricep decât astfel de chestii e scăzut… să zicem că aşteptările lor sunt minime…