Nu am nimic cu nimeni, nu aş vrea să înţelegeţi că mă iau de felul în care unii părinţi îşi cresc copiii şi nici nu-mi bag nasul în problemele de familie ale altora, dar câteodată sunt de-a dreptul şocat de anumite situaţii aberante.
Ştiu că trăim într-o ţară în care lucrurile sunt aşa cum sunt, în care cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de un nivel de viaţă decent, însă nu pot înţelege cum pot exista părinţi care îşi supun copiii la un stil de viaţă care numai a viaţă nu seamănă. Şi nu pentru că nu ar avea bani, nu pentru că nu ar câştiga destul, ci doar pentru că au descoperit că zgârcenia şi delăsarea sunt răspunsuri general-valabile la marile provocări ale existenţei.
Florin are şaisprezece ani şi de când se ştie locuieşte într-o garsonieră, cu părinţii, lipsit de intimitate, fără să aibă un loc numai al lui, într-un bloc de patru etaje în care sunt îngrămădite 80 de familii, la marginea oraşului. Măcar e norocos că e singurul la părinţi! Pentru cineva care a avut o cameră proprie întotdeauna sau care, mai bine, a locuit tot timpul la casă, povestea lui poate părea incredibilă.
Numai cei care au avut o astfel de copilărie şi au trecut prin frământările adolescenţei trăin astfel, pot spune ce înseamnă să ai nevoie de linişte, dar să nu ai unde să te retragi, să vrei să înveţi, dar să nu ai masa ta de lucru sau să îţi doreşti un hamster sau un acvariu cu peşti, însă să nu ai niciun loc în care să le aşezi.
Ce e mai ciudat e că toate astea fac parte din povestea vieţii lui Florin nu pentru că părinţii săi ar fi limitaţi financiar, ci pentru că garsoniera le este de ajuns. Iar când Florin îndrăzneşte să le reproşeze cât de greu i-a fost în toţi aceşti ani, părinţii îi răspund: “Noi am făcut îndeajuns. Dacă vrei mai mult, fă-ţi singur!”
Ce sacrifici atunci când vine vorba de copilul tău? Îl creşti într-o cutie de chibrituri, de dragul banilor economisiţi, pentru că oricum va creşte el cumva, sau îi oferi ce ai mai bun?
Sursa imaginii, aici.
Posted by cristina on octombrie 23, 2008 at 6:59 pm
E dureros cand intalnesti astfel de parinti. Asemenea cazuri se intampla din inconstienta adultilor. Copilul – viitor adult, e clar ca acumuleaza o multime de frustrari prin simplul fapt ca se compara cu majoritatea celorlalti copii de varsta lui, sa nu mai vorbim de privatiunile la care se supune din cauza lipsei de spatiu. Stiu asta pentru ca si mie mi s-a intamplat, pentru o perioada, sa traiesc intr-o singura camera cu parintii, cand eram copil.
De aceea, eu am considerat tot timpul ca a fi parinte este una dintre cele mai grele „meserii„ din lume.
Posted by Makavelis on octombrie 25, 2008 at 1:35 am
Citind randurile astea, am mers sa inchid usa de la cealalta camera. Pur si simplu am vrut sa imi imaginez ca e doar una, asta in care stau acum. Ma gandeam sa nu o “risipesc” si pe aia vazand cum altii stau 3 intr-o camera de 3/4. Trist…
Posted by Allen on octombrie 25, 2008 at 3:26 am
@ Cristina: Ştiu că a fi părinte nu e deloc uşor şi sunt conştient că şi copiii trebuie să înţeleagă dificultăţile prin care trec părinţii atunci când lucrurile merg mai prost, însă când ai de unde şi poţi să îi oferi ceva mai bun copilului tău, de ce să alegi să pui banii la ciorap? Chiar dacă tot copilul tău îi va primi când va fi mare, nimic nu poate compensa ceea ce ar fi putut avea, însă nu i s-a oferit din zgârcenie sau avariţie. Poate de aceea e atât de greu să fii părinte: deciziile pe care le iei pentru copilul tău sunt, de cele mai multe ori, fundamentale, decisive pentru formarea sa.
@ Makavelis: Sunt multe cazuri de acest gen, e de-ajuns să priveşti blocurile de garsoniere. Mă tot mir cum pot fi înghesuite pe puţin 80 de familii într-un astfel de bloc. Câte destine într-o cutie de chibrituri! Însă e de-a dreptul de neconceput şă ştii că îţi poţi permite altceva, că îi poţi oferi copilului tău ceva mai bun, dar să nu o faci, doar pentru a pune ban pe ban…