Dintotdeauna, m-am considerat un tip prietenos şi am încercat să găsesc în jurul meu acei oameni deosebiţi de la care să am ce învăţa şi lângă care să mă simt în largul meu. Ca în multe alte cazuri, nu orice cunoscut mi-a devenit şi prieten, cu toate că mi-a luat mai mult timp să-mi dau seama dacă merită să mă împrietenesc cu cineva sau nu.
De pildă, în primul an de facultate am cunoscut un coleg în care mai mulţi ani la rând am avut o încredere fantastică şi pe care tot timpul l-am considerat mult mai bun decât mine şi decât toţi ceilalţi din jurul meu, despre care credeam că e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Normal, cu mintea mea credulă de atunci, nu am stat nicio secundă să pun cap la cap anumite lucruri şi să-mi dau seama că respectivul coleg mă vorbeşte pe la spate, îmi poartă vorbe, caută să semene dezbinare între mine şi alţi oameni sau de-abia aşteaptă să vadă ce lucruri urâte am mai făcut.
Anii au trecut şi mi-am dat seama de toate mizeriile respective şi am conştientizat că metoda cea mai bună într-o astfel de situaţie e indiferenţa, în sensul că eu îmi văd de viaţa mea, încercând să-i dau o lecţie respectivului coleg, cum că trebuie să se preocupe de propria-i viaţă, nu să îşi mascheze propria ratare prin bârfirea greşelilor făcute de alţii.
“Trăieşte-ţi viaţa!”, îi spun şi acum. Deşi aici pe blog, disperat să fie luat în seamă, se ascunde în numele unei identităţi feminine. Denissa, am ştiu mereu cine eşti!
Vrei ca şi alţii să descopere acest articol? Recomandă-l prin Stumbleupon, locul în care descoperi cele mai interesante lucruri de pe web. Click pe logo:
