Să n-ai de-a face cu doctorii!

Ultimele zile mi-au provocat unele dintre cele mai neplăcute experienţe legate de medici, spitale, policlinici, servicii medicale, în general. Şi asta nu pentru că aş fi avut vreo afecţiune sau aş fi avut nevoie de vreun consult de specialitate într-o anumită problemă. Trebuia doar să completez un dosar cu analizele de rigoare, analize care, aveam să văd pe parcurs, nu înseamnă altceva decât o lungă aşteptare pe la uşi, în aşteptarea unei parafe şi a unui număr de înregistrare.

Tocmai aşteptările acestea pe la uşi, plimbările de la medicul de familie la policlinica X, apoi la ambulatorul Y, iar de aici prin fiecare cabinet la care ai treabă, după ce mai plăteşti o taxă care, practic, nu se justifică, pentru că nimeni nu te întreabă de sănătate, te fac să te îngrozeşti şi să te rogi să nu te îmbolnăveşti prea curând, pentru că tratamentul de care vei avea parte, mai ales în instituţiile spitaliceşti de stat, va fi unul care numai pe picioare nu te va pune.

Vrei să completezi o fişă de analize. Eşti conştient că e o formalitate, vrei să treacă totul repede. Mergi la informaţii, ţi se spune că analizele costă 70 lei. Plăteşti. După care, pe marginea fişei, ţi se trec etajele şi cabinetele de la care trebuie să cerşeşti parafă. Mergi mai întâi la ORL, că nu aşteaptă nimeni. Baţi la uşă: “Nu intraţi nechemat. Vă chemăm noi!”. Te cheamă peste vreo cinci minute. Intri, saluţi, dai fişa. Vrea să vadă dacă auzi. Te întreabă în şoaptă câţi ani ai. Auzi şi răspunzi corect. Primeşti parafa. Mergi la Interne. O asistentă sadică îţi pune un garou, îţi înfige sadic o seringă în braţ, îţi trage sânge, îl goleşte într-o epubretă. E bine. Fişa primeşte parafa. De ce-a mai extras sânge? Pentru ca să-ţi lase braţul vânăt, probabil. Mergi la Neurologie, medicul îl învaţă pe un stagiar cum că e mult mai bine să plece în America, neurologii fiind la mare căutare acolo. Fişa e parafată, poţi fi şi epileptic; nimeni nu te întreabă de asta. Şi când tocmai credeai că trece totul repede, dai de cabinetul de Psihiatrie, unde se aşteaptă şi se aşteaptă serios. O aşteptare ce îi face până şi pe cei care vin cu probleme serioase de psihiatrie să devină nervoşi, să se certe între ei, să îl înjure pe medic pentru cele patru sau cinci ore de aşteptare în care au fost trataţi precum cârpele, fără să li se ofere nici măcar o explicaţie pentru prelungirea nejustificată. Primeşti parafa într-un final şi realizezi că ai stat ca un milog la uşă de la 11.30 la 15.30 pentru o fircăleală indescifrabilă.

Intenţia mea nu e să condamn pe cineva; e dificil să lucrezi cu omul bolnav, medicii sunt şi ei oameni şi câteodată nu mai fac faţă la atâta presiune. Însă nesimţirea e mare, e crasă, e peste tot în policlinici şi în spitale. Eşti privit de sus, eşti luat la băşcălie, eşti trimis dintr-o parte în alta până ameţeşti, eşti lăsat să aştepţi, să te milogeşti, să te baţi cu ceilalţi pentru a-ţi păstra rândul. Serviciile medicale sunt mecanice. Consultaţiile se fac aşa, numai de formă, dacă se mai fac. Respectul faţă de pacient e aproape nul, nu tu “Bună ziua!”, nu tu “Cu plăcere!”; oricât ai fi de calm, de politicos, de amabil, nimeni nu te ia în seamă, tot o jigodie rămâi.

Mă fericesc pentru faptul că nu am mers pe la policlinici cu reale probleme de sănătate, pentru că aş fi trăit o experienţă mult mai dramatică, experienţă pe care cei bolnavi, care aşteptau în rând cu mine, o acceptaseră deja ca pe un lucru firesc.

Sistemul sanitar, insensibilitatea, salariile mici, pacienţii insistenţi… nu ştiu care sunt motivele. Cert e că soluţia cea mai bună e să nu ai de-a face cu doctorii!