Ungaria e altfel decât credeai!

Dacă locuieşti în Arad, vizitele rapide până în Ungaria nu sunt deloc o dificultate. Având acest avantaj de când mă ştiu, am tot mers în Ungaria cât am fost copil, imediat după deschiderea graniţelor sau în anii de gimnaziu şi apoi când eram în liceu. Totuşi, nu mai fusesem în Ungaria de vreo şase ani şi chiar eram curios să văd pe viu toate transformările prin care trecuse ţara vecină, despre care mulţi care mergeau “pe dincolo” vorbeau. Profitând şi de venirea lui DJPerfect la Arad, am pornit, fără prea multe pregătiri, înspre Bekescsaba.

Am plecat cu trenul, dimineaţa, pe la 6.00, pregătiţi de o mini-aventură. Călătoria cu trenul până la Bekescsaba, dus-întors, nu a costat decât 39 lei de persoană, fără rezervare (rezervarea, 11 lei în plus). La vamă, formalităţi rapide, conversaţii prietenoase, în mai puţin de o oră coboram în gara Bekescsaba, fără să mai fi fost vreodată pe-acolo. Deşi puţin dezorientaţi, am rămas trăzniţi de curăţenia oraşului în care păşeam: coşuri de gunoi la tot pasul, spaţii verzi peste tot, băncuţe din doi în doi paşi, piste pentru biciclişti, totul parcă era desprins dintr-o altă lume, mult mai liniştită şi mai calculată decât ceea ce întâlnisem la noi. După ce am dat o tură de oraş, neîncetând să ne mirăm la tot pasul, după o plimbare prin mall şi prin piaţa plină de români ieşiţi la bişniţă sau la cumpărături ieftine, am decis, brusc, să mergem înspre Budapesta.

Ceea ce am şi făcut: în după-amiaza aceleiaşi zile eram în capitala Ungariei. Un oraş frumos, plin de atracţii turistice, în care se respiră aerul civilizaţiei şi al bunului-simţ, unde, dacă eşti chiţibuşar, trebuie să te forţezi să găseşti ceva ce nu arată bine. Sute de turişti mişunau prin pieţele sau pe străzile capitalei ungare şi se putea observa cu ochiul liber că oraşul făcea bani serioşi de pe seama lor, de la hoteluri, cafenele, restaurante sau biserici, în care, dacă nu era slujbă, plăteai o taxă pentru a intra. Ce să mai vorbesc despre viaţa de noapte! Petreceri în Hummer XXL 300 sau în autobuze double-decker, muzică tare în cluburi, muzică ce anima întreaga stradă, întreceri între maşini sau raliuri de motociclete, tineri peste tot, forfotă şi sentimentul că te afli într-un oraş ce nu doarme… lucruri care te fac să simţi că ceva e complet diferit.

Noaptea petrecută în Budapesta nu a fost lipsită de peripeţii. De pildă, la un moment dat, am intrat în ceea ce părea a fi un bar, un bar simplu, ca oricare altul. De fapt, barul era într-un bordel, astfel că, la un minut după ce ne-am comandat berea, au tăbărât pe noi vreo cinci dame de companie, toate trecute de 30 ani, care de care mai “convingătoare”. Au încercat ele să ne descoase, să ne propună tot felul de dansuri, să ne ceară să le plătim o băutură, n-au avut cu cine! Nu prea ne-a căzut bine berea, pentru că aproape am băut-o dintr-o singură înghiţitură, iar când ne-am văzut în stradă, nu ne-am mai putut opri din uimire şi râs. A fost o fază penală, deşi previzibilă. Vorba ceea: intri într-un bar de pe o străduţă şi te aştepţi să plăteşti numai pentru bere? Sunt oferite şi alte “servicii”!

A doua zi a fost puţin mai palpitantă: ne-am închiriat biciclete şi astfel periplul prin Budapesta a devenit mult mai uşor. Am trecut peste poduri, prin zone interzise, am mai călcat florile de pe gazonul Parlamentului, am agăţat până şi poşeta unei doamne ieşite la plimbare cu căţelul, însă am parcurs în timp record tot ce era mai important, tot ce merita văzut în Budapesta.

La întoarcere, pe trenul înspre Arad, am făcut pe deştepţii şi nu ne-am mai luat rezervare, însă naşu’ maghiar s-a prins de fază şi ne-a pus să plătim 1.780 forinţi amendă. Iar noi aveam numai 1.300 forinţi şi restul numai lei. Bineînţeles, naşu’ nu vroia să accepte lei, numai forinţi sau euro. Şi ca să vezi, într-o clipă, o doamnă din apropiere ne-a pasat repede 500 de forinţi, iar bătrâneii de lângă noi, veseli că rezolvasem astfel cu rezervarea, l-au chemat pe naş înapoi, spunându-i ce trebuia în maghiară. Ne-a tăiat chitanţă şi ne-a dat rest până şi cei 20 de forinţi. Totuşi, a fost impresionant felul în care cei din jurul nostru, deşi erau unguri, s-au sensibilizat şi ne-au ajutat. Acum, e adevărat că nici noi nu am arătat că suntem români. Am crezut că dacă vorbim cu naşul în engleză ne iartă. Dar nu a fost aşa!

Niciodată nu am înţeles de ce românii pot să le poarte ungurilor atâta pică, poate şi pentru că în Arad crescusem într-un cartier în care românii şi ungurii convieţuiesc paşnic, se ajută şi se impulsionează reciproc. Au fost mulţi colegi, prieteni şi chiar profesori care, pe baza unor argumente istorice, făceau tot felul de afirmaţii şovine la adresa ungurilor. Chiar şi la Alba Iulia, un foarte bun prieten era pe jumătate maghiar şi cunoştea maghiara la perfecţie, era harnic şi ordonat, respectuos şi cu bun-simţ, însă pentru asta unul din ceilalţi colegi nu se sfia să îi spună, adesea dispreţuitor, “Unguru”, fără să îşi dea seama cât de penibil poate fi, judecând omul după prejudecăţile pe care altcineva i le-a băgat în cap.

Toate astea, pentru că în loc să învăţăm din modelul de hărnicie şi prosperitate al ungurilor, alegem să ne aducem aminte de ororile trecutului, să aruncăm cu mizerie în tot ce înseamnă ungur sau unguresc şi să nu le preluăm modelul, pentru că, avem noi impresia, a recunoaşte meritele ungurilor e un gest anti-românesc. În tot acest timp, în care noi îi înjurăm pe unguri, ei progresează, au salarii triple faţă de noi, au autostrăzi, au oraşe curate, în care îţi vine să te muţi la pensie, sunt educaţi, săritori şi nici pe departe aşa cum îi descriau profesorii de istorie din gimnaziu.

Sunt oameni care ne întrec prin hărnicie, perseverenţă şi educaţie. Au o ţară frumoasă, curată, o capitală cu adevărat europeană, ne dau lecţii în mai toate domeniile, deşi sunt cu puţin peste 10 milioane locuitori. Putem să îi dezaprobăm cât vrem, realizările ungurilor rămân mărturia faptului că ştiu ce fac şi că, de cele mai multe ori, înjurăm în necunoştinţă de cauză.