Nu ştiu de ce, aşa simt eu, aşa sunt făcut, dar cred că viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să meargă din binele prezent înspre mai-binele viitor, cu alte cuvinte, gândesc eu, cred că trebuie să îmi orânduiesc viaţa în aşa fel încât lucrurile bune pe care le-am făcut ieri sau realizările de care am avut parte ieri să sporească mâine, să cresc, să nu stagnez şi nici să nu mă las bătut, să nu mă complac într-un regres deprimant.
Normal, nu pot spune că nu au existat şi în viaţa mea momente în care nu eram tocmai mândru de faptele sau realizările mele; au fost multe clipe în care nu m-am simţit la locul meu sau simţeam că lupt în gol şi că nu mai are rost să mă consum, însă ce m-a făcut să nu mă complac în situaţii mărunte a fost, probabil, un dram de egoism, să-i spun, în care mi-am pus viitorul şi şansele mele de a face ceva înaintea unei cauze pentru care să lupt orbeşte; cu alte cuvinte, am conştientizat că dacă nu faci tu ceva pentru tine şi viitorul tău, nimeni nu o va face pentru tine, nimic nu îţi va cădea din cer.
Spun astea pentru că zilele trecute, preocupat fiind cu strângerea actelor pentru şcoala de şoferi, a trebuit să plătesc o chitanţă de 5 lei la administraţia financiară. Am ajuns în sediul dărăpănat aproape de ora închiderii şi am rămas şocat să văd că singurul casier aflat la datorie era un om pe care, în anii de liceu, mulţi şi l-au luat drept model: înfiinţase vreo trei grupuri vocale, cu membri dintre colegii mai mari, şi deşi mai în vârstă, era solistul lor vocal; mergeau împreună în cele mai palpitante excursii şi aveau un succes nebun cu casetele sau CD-urile pe care le înregistrau; grupul său vocal era respectat şi invitat la cele mai prestigioase evenimente, iar el era un model de ambiţie, era văzut ca un tip “realizat”, se prezenta ca “om de afaceri”, trăia succesul în fiecare zi.
Vizibil jenat de poziţia în care mi-era dat să-l găsesc, m-a tratat ca un funcţionar tipic, i-am dat banii, mi-a dat chitanţa şi ne-am luat rămas-bun, deşi pe vremea în care eram în liceu şi când succesul nu apusese încă, era super-prietenos şi m-a invitat de multe ori să îl însoţesc în ieşirile grupului său.
Unde a greşit acest om? S-a bucurat prea repede, s-a văzut în vârf şi nu şi-a dat seama că trebuie să pună la punct o strategie pe termen lung, că nu poate trăi la nesfârşit din casete şi recitaluri, că membrii grupului îşi urmăresc interesul, că visează numai bani şi ieşiri şi că imediat ce totul se va nărui, îi vor întoarce spatele şi din succesul de odinioară nu va mai rămâne decât o părelnică amintire a ceva ce a fost cândva. Poate că s-a lăsat îmbătat de succesul de moment, poate că a visat cu ochii deschişi, crezând că oamenii sunt perfecţi, poate s-a gândit mai mult decât trebuia la ceilalţi şi prea puţin la viitorul său… Nu ştiu exact ce e la mijloc. Ce e clar e că de la “om de afaceri”, influent şi plin de bani, acum taie chitanţe pentru administraţia locală.
Şi atunci, în ce direcţie merge viaţa noastră? Progres sau regres?
Posted by eternul Anahoret on august 18, 2008 at 1:25 pm
Despre funcţionarul acela, mie mi-se pare ca are o slujbă peste nivelul său. În liceu nu făcea altceva decât să se comporte ca un retardat pentru vârsta lui, să fim serioşi, eu cred că şocul tău a fost mare vazându-l acum cu ochi maturi, nu ca odinioară cu ochii unui adolescent încrezător în oameni, chiar şi în cei rataţi ca acesta. El avea vârsta părinţilor noştrii şi ce facea… gândeştete la tatăl tău în postura acestui trubadur tomnatec… vezi nu ţi-l poţi imagina
Posted by Marcus on august 20, 2008 at 3:22 pm
E vorba de alegerile pe care le facem în viaţă, de faptul că uneori credem că suntem pe val şi nimic nu ne va doborî. Şi tocmai acelea sunt momentele cele mai stupide. Nu poţi pretinde că eşti cineva cu adevărat şi să te comporţi ca atare până nu eşti cineva!
Posted by cristina on august 20, 2008 at 8:47 pm
Poate a fost o alegere proprie, poate e multumit cu ceea ce face. Poate ceea ce numesti tu regres pentru el inseamna o viata mai linistita, mai lipsita de evenimente. Poate considera ca nu i se potrivea tipul acela de viata. Mi-e greu sa cred ca o persoana care a fost pe val atata vreme nu se poate relansa cumva daca isi doreste, pentru ca in timpul gloriei sale, si-a facut o serie de cunostinte, relatii, a patruns in anumite sfere de care s-ar fi putut folosi. Poate nu si-a dorit mai mult.
Posted by Marcus on august 20, 2008 at 8:53 pm
Pe cel în cauză îl cunosc destul de bine şi ştiu că liniştea şi un loc de muncă de genul amintit l-ar caracteriza. A fost un star local, însă la un moment dat, cei alături de care cânta l-au părăsit, fiecare şi-a văzut de propriul drum, iar trupa lor s-a destrămat; albumele nu s-au mai vândut, nu mai scotea profit din nimic şi a trebuit să se angajeze undeva, pentru a trăi. Nu e nimic rău în asta. Ce m-a marcat era imaginea pe care şi-o atribuia în liceu; cu toţii aveam impresia că face o avere din mişcările sale de business. De fapt, era numai poleiala.