În primul concediu din viaţa mea (care pe jumătate a fost ocupat de examene şi festivităţi) am ales să fac puţin voluntariat la un centru pentru vârstnici din Arad, nu atât pentru a constata anumite lucruri, cât pentru a înfăptui ceva cu adevărat folositor, în opinia mea. Deşi la început mi-a fost dat să iau contact cu bidineaua şi schelele de construcţii, întrucât centrul era într-un modest proces de renovare şi era nevoie de voluntariatul meu acolo, în final am avut prilejul de a sta alături de bătrâni şi să înţeleg anumite lucruri legate de viaţă şi alegerile pe care le facem.
În primul rând, să îmi reîntăresc convingerea că bătrâneţea e groaznic de urâtă atunci când eşti singur, când te simţi total inutil şi când nimeni nu se mai îndură să te viziteze sau măcar să îţi dea un telefon. Apoi, mi-am dat seama că şi dacă eşti mult prea atent, mult prea prietenos cu cei în vârstă, rişti să devii o marionetă menită să execute nişte mofturi absurde, fără să îi ajuţi cu adevărat. Astfel, bătrâna care a fost o viaţă întreagă directoare de magazin şi avea în subordine 20 de angajaţi servili, se va comporta la fel cu tine, pentru că, deşi nu mai are funcţia de odinioară şi niciun cadru medical nu îi mai permite, totuşi, ar vrea să se simtă din nou importantă, luată în seamă, să reexperimenteze acel fior al puterii de odinioară.
Pentru mulţi, bătrânii, de altfel proprii lor părinţi sau bunici, au devenit o povară, o piedică marcată de boli, miros greu şi mentalitate învechită care n-are nimic de-a face cu vitalitatea, energia şi maximul de sănătate, un ghem de piele zbârcită pe care l-ar vrea să-l facă să dispară cât mai repede, dacă nu dispare de la sine, prin moarte.
Ce m-a durut cel mai mult în toate aceste zile a fost răspunsul unei bătrâne, care la întrebarea “Ce mai faceţi?”, mi-a răspuns, firesc pentru ea: “Aştept să mor!”.
Lăsaţi să moară în singurătatea în care i-am aruncat pentru că nu ne mai sunt de folos, bătrânii noştri nu mai aşteaptă să le oferim absolut nimic…
Posted by jorjh on iulie 18, 2008 at 11:53 pm
trist…sa speram ca nu o sa patim si noi la fel…
Posted by cristina on iulie 20, 2008 at 10:42 pm
Am fost surprinsa de-a lungul timpului, in urma discutiilor cu diversi cunoscuti de-ai mei, sa le aflu parerea in legatura cu varsta a treia: majoritatea spuneau ca decat sa ajunga la batranete aproape neputinciosi, sa se simta o povara pentru copii si nepoti, mai bine sa moara mai tineri. Da, trebuie sa ne iubim si sa ne apreciem batraneii, dar e adevarat ca, odata cu inaintarea in varsta, se instaleaza anumite ticuri, suntem prinsi in anumite sabloane din care nu mai putem iesi, datorita scaderii considerabile a puterii de adaptare.
Cred ca atitudinea lor fata de viata depinde, la acea varsta, de comportamentul copiilor fata de ei, de cat de multa intelegere, atentie si afectiune primesc de la ei.
Dar cred ca e oribil sa te trezesti la o varsta inaintata singur, fara nimeni langa tine sa iti ofere o cana cu ceai si un sarut pe frunte.