Nimeni nu o înţelegea, toţi o credeau o fată simplă, fără viitor, lipsită de stil şi importanţă. Ioana era singură: venită de la ţară, într-o clasă de gimnaziu dintr-o şcoală de elită din inima Aradului, cu profesori extrem de pretenţioşi şi colege sofisticate, care o tratau mereu cu un aer de superioritate, Ioana nu avea niciun prieten. Situaţie în care mă aflam şi eu, băiatul care locuia într-un cartier marginaş şi bătea zilnic drumul anevoios înspre şcoala aceea de prestigiu, de unde toţi spuneau că ieşi om.
Nu îmi plăcea matematica, dar acum, fiind în ultimul an de gimnaziu, chiar înaintea examenului de capacitate, cum se numea atunci, mergeam şi eu la meditaţii, la o profă de mate tânără, pe nume Lavinia, care mi-a desluşit în linii mari toate tainele unei materii pe care am urât-o mereu şi care mă trăgea adesea în coada clasei. Eram încântat că ştiam şi eu ceva, că puteam lua o notă mai mare de 6 şi că astfel voi fi salvat la examen de teroarea matematicii.
Îmi plăcea tare mult de Ioana, deşi nu i-o spusesem până atunci. Poate şi faptul că stătea în faţa mea şi faptul că îi observam astfel toate mişcările m-au făcut să o îndrăgesc. Era frumoasă prin simplitatea ei, iar obrajii rumeni şi tăcerea prelungită care se lăsa atunci când îi făceai un compliment nu puteau să nu te înduioşeze.
Simţeam că o iubesc din ce în ce mai mult şi vroiam să i-o demonstrez. Ştiam că nu le are deloc cu matematica, la fel ca şi mine, însă eu aveam avantajul că mai trecusem pe la câteva ore de meditaţii. Astfel încât, la teza de la sfârşitul semestrului, i-am dat ciorna mea cu rezolvările, rezolvări care până la un punct erau corecte. Ioana a copiat ciorna în lucrarea ei, eu am predat aceleaşi rezolvări, iar când ni s-au dat rezultatele, profesorul s-a prins de faptul că unul dintre noi a copiat de la celălalt şi ne-a dat nota doi amândurora, ceea ce ne făcea singurii corigenţi ai clasei.
Continuarea serialului este AICI.
