Catiţa îşi făcea veacul prin piaţă, trăia din puţinii bani câştigaţi pe legăturile de ceapă verde şi leuştean; viaţa ei era bârfa: cine cu cine s-a mai încurcat, cine a murit, ce a mai făcut şefu de post cu vânzătoarea de la bufet, cine va fi noul popă în sat. Ştia de toate, era o sursă vie de ştiri de ultimă oră, despre toate şi despre toţi. Nu avea nici o prietenă, toţi se fereau de gura ei spurcată, copiii o evitau pentru urâţenia ei, iar cerşetorii de lângă poarta bisericii o înjurau când o vedeau trecând cu sacoşele de verdeţuri.
Însă ea nu ştia asta. Credea că Lenuţa, Florica sau Mărioara chiar o respectau pentru că e văduva lu Croitoru, om de vază în sat la vremea lui. De asemenea, nici nu bănuia că Sânziana, fiica ei de la oraş, avea de gând să o interneze în azilul de bătrâni, sătulă să mai suporte încăpăţânarea unei femei îngâmfate, care dă mereu impresia că le ştie pe toate.
Catiţa nu suporta să vadă că oamenii sunt fericiţi, că se înţeleg pur şi simplu; o deranjau voiciunea şi bucuria simplă dintre prieteni. Nu suporta să vadă că cineva din jurul ei se descurcă mai bine sau se înţelege de minune cu ceilalţi. Şi avea grijă să semene cuvinte pline de venin între prieteni, cuvinte atât de pervers scornite încât mulţi ajunseseră la învrăjbire şi ură din cauza ei. Era perfect convinsă că ceea ce face e bine, că era cea mai bună vânzătoare din piaţă, că nimeni nu ar avea ce vină să îi aducă; era convinsă că domină şi că va fi mereu pe val.
Însă în timp ce Catiţa scornea noi şi noi minciuni şi iscodea noi subiecte de bârfă despre cei care o enervau tocmai prin faptul că nu o băgau în seamă, tot mai mulţi conştientizau cine era ea cu adevărat. Toţi se fereau de au, până şi vânzătoarele tinere, până şi noul preot din sat, nimeni nu o mai vizita, i se închideau uşile din toate părţile. Lenuţa nu vroia să o mai vadă, pentru că o bârfise faţă de Florica, spunându-i că ar fi râs de ea împreună cu Mărioara, deşi ea nu ar fi făcut niciodată aşa ceva.
Pe Catiţa ignoranţa oamenilor nu o interesa. Chiar dacă nu era căutată şi nu i se mai vorbea, avea ea grijă să le bârfească pe colegele ei faţă de clienţi sau faţă de noile vânzătoare. Îi mergea bine, avea multă ceapă verde în grădină, leuşteanul era mai frumos ca niciodată. Nimic nu ar fi putut-o doborî.
Până într-o zi, când decizia de desfiinţare a pieţei o lovi în moalele capului. Ce avea să facă de acum? Unde să meargă? Pentru ce să mai trăiască? Viaţa ei ea era acolo, în piaţă, în mulţime, între poveştile interesante ale oamenilor, acolo unde ea le ştia şi le făcea pe toate. Nu putea suporta gândul că toate astea se vor temina. Unde să îşi mai expună bârfele, pe cine să mai vorbească, cine o va mai lua în seamă acum, dacă nu va putea să facă ceea ce ştia să facă cel mai bine.
Nu ştia ce va face. Unde va merge, cine o va primi? Nimeni nu îi vorbea, toţi se fereau de ea sau se scuzau că nu au timp de discuţii când o întâlneau. Se gândea că va vinde totul în sat şi se va muta la oraş, cu Sânziana şi soţul ei. Că va găsi acolo o piaţă în care să îşi reia activitatea. Însă când Sânziana îi spuse că cel mai bine pentru ea ar fi să se mute în căminul de bătrâni, vestea o doborî. Se simţea trădată, singură, lovită din toate părţile. Ea, care fusese o femeie de vază, ea care îi descosea pe toţi şi ştia să profite în fiecare situaţie, se simţea părăsită, era conştientă că suferea cea mai mare înfrângere din viaţa ei.
Lipsită de prieteni, părăsită de propria fiică, fără niciun motiv de a mai trăi, Catiţa ajunsese să conştientizeze pentru prima oară că, deşi avusese impresia că a câştigat toate luptele vieţii, a pierdut, de fapt, bătălia finală. Însingurată, nedorită de nimeni, urâtă de toţi pentru tot răul făcut, Catiţa muri la scurt timp, în ultima zi de funcţionare a pieţei, în timp ce îşi pregătea sacoşele cu ceapă verde şi leuştean. Inima ei încărcată de răutate se opri; de-acum nu mai putea răni pe nimeni.
Deşi pentru toţi cei din jur ea murise cu mult timp înainte.
