Articol scris de DJPerfect.
Orice asemănare cu fapte sau persoane reale este o pură întâmplare
Alba Iulia, linia 3 a autobuzului STP, ora 7.32 a. m.
Stau tolănit într-unul din scaunele din spatele autobuzului, epuizat după un schimb de noapte în care stătusem numai în picioare. N-aveam chef de nimic, abia aşteptam să ajung acasă. Făcusem ceva bacşiş în noaptea ce trecuse, vreo 10 lei, însă nu m-am îndurat să-i dau pe un taxi, deşi aş fi ajuns mult mai repede acasă. Hotărâsem să iau autobuzul. Normal, fără bilet, aşa cum am făcut întotdeauna când a fost vorba să mă deplasez cu mijloacele de transport în comun. Stau eu ce stau şi numai ce văd că urcă doi controlori, un grăsan, prin faţă şi un tip ce-ar fi putut să-mi fie bunic, prin uşa din spate a autobuzului, care nici n-au urcat bine că au început să controleze de zor biletele călătorilor. Şi deşi eram conştient că mai era puţin până la prima staţie, pentru că în Alba Iulia distanţele între staţii sunt foarte mici, comparativ cu Braşovul, de pildă, şi aş fi putut să mă strecor frumuşel pe lângă controlori, fără să fiu prins, ce mă gândesc eu: “Ia să văd eu ce le poate mintea controlorilor ăstora!”. În Broşov, oraşul meu de baştină, aflasem pe propria-mi piele cum sunt controlorii cu adevărat, după ce am luat un cap în gură de la unul dintre ei, când, neavând bilet, am încercat să fug. Vroiam, de data asta, să văd cum sunt controlorii în Alba Iulia. Aşa că mă ridic tacticos, mă îndrept spre şofer şi cer un bilet, la care, ca ars, controlorul mai în vârstă se răţoieşte la mine:
“Domnu’, domnu’, ce faceţi? Aţi urcat la aceeaşi staţie cu mine?”
“Nu, dar am uitat să îmi iau bilet”, îi răspund eu fără pic de stres.
“Îmi pare rău, nu se poate, nu puteţi cumpăra bilet aşa. De fapt, circulaţi fără bilet. Trebuie să achitaţi contravenţia. 150.000… îmi daţi datele, vă tai chitanţă, asta e…”, interveni imediat bătrânelul, în timp ce controlorul bine făcut râdea de cât de mult ştia colegul său să se agite.
În tot acest timp, toţi oamenii din autobuz priveau înspre mine şi înspre cei doi controlori, asistând la un spectacol pe cinste. Controlorul mai în vârstă avea să o ţină sus şi tare că trebuie să mă amendeze, iar eu aveam să insist că e o pierdere de vreme ceea ce face şi mai bine m-ar lăsa în pace. E curios faptul că numai bătrânelul vedea ca o chestiune de viaţă şi de moarte fapta mea, în timp ce colegul său stătea pe margine şi privea întregul “show” râzând.
“Hai, dom’le, sunt şi eu obosit, după o noapte de muncă! Ce mai amendă! Pierdem timpul degeaba. Luaţi de aici 50.000 şi beţi şi dumneavoastră o bere şi totul se termină cu bine!”, aveam să îl provoc eu pe controlor.
“Cum, adică mă mituiţi? Ce, credeţi că în România toate lucrurile merg dacă daţi mită? Nu, eu îmi respect şefii, nu accept asemenea lucruri”, îmi răspunse aproape înfuriat controlorul.
“Bine, dom’le, ce rost mai are, asta e, am uitat să îmi cumpăr bilet, înţelegeţi-mă şi dumneavoastră, luaţi aici 50.000, vă luaţi o bere, o tărie, ceva şi lăsăm totul baltă”
“Nu, nici vorbă, la staţia de la Poliţie coborâm şi plătiţi amenda, nu e nimic, vă învăţaţi să nu mai circulaţi fără bilet. Până atunci, daţi-mi, vă rog, un act de identitate”, continuă controlorul.
“Dar nu port la mine buletinu’. Ce, dumneavoastră îl aveţi?”, aveam să îi răspund eu.
“Bineînţeles, e de datoria oricărui cetăţean. Dacă nu aveţi buletin, îmi daţi datele şi mergem la Poliţie, să vedem dacă sunt reale”, interveni prompt controlorul.”
“Dar ce rost mai are? Pentru două staţii cât am venit cu autobuzul? Chiar n-are rost să mai mergem la Poliţie pentru aşa ceva. Luaţi de aici 50.000…”, aveam să continui eu cu tentativa mea de mituire, fără roade, însă. Într-un final, îi dau şi datele: mă numesc George Scripcaru (între noi fie vorba, e numele unui primar, nu şi numele meu real), sunt născut la 28 august 1987 (ziua de naştere a unui coleg de cameră) şi părinţii mei sunt Victor şi Constantina (nişte vecini din bloc).
Într-un final, după tot felul de jocuri de-a şoarecele şi pisica, ajungem şi în staţia din faţa Poliţiei, unde cobor, alături de cei doi controlori. Bătrânelul preia iniţiativa şi îmi arată pe unde trebuie să mergem pentru a ajunge la Poliţia comunitară. Bineînţeles că în tot acest timp aş fi putut să fug de zece ori şi cei doi controlori nu m-ar fi prins. Însă vroiam până unde pot merge. Intrăm în sediul Poliţiei, bătrânelul se îndreaptă spre biroul de informaţii şi îi întinde domnişoarei de acolo procesul verbal întocmit cu datele mele şi o roagă să verifice datele. Chiar mi-a plăcut dialogul dintre cei doi:
“Bună dimineaţa, sunt XY, controlor pe liniile de trasport în comun (şi îi întinde legitimaţia). Am prins o persoană fără bilet pe linia 3″, îi spune controlorul tinerei funcţionare.
“Da, şi cu ce vă putem ajuta?”, îi răspunde aceasta, ca şi când ar fi fost recepţioneră acolo, fără să acorde nicio importanţă sesizării controlorului.
“Vă rog să verificaţi dacă datele declarate de cel în cauză sunt reale”, reveni controlorul.
“Da, aşteptaţi, vă rog”, continuă, plictisită, funcţionara.
Avea să se întoarcă peste vreo cinci minute, cu procesul verbal întocmit de controlor pe numele lui George Scripcaru, însă cu recomandarea călduroasă de a merge la o altă secţie de Poliţie, pentru că ei nu pot rezolva respectiva chestiune.
În tot acest timp, celălalt controlor, avea să asiste, amuzându-se, la întregul spectacol, văzând cum nimeni nu ia în seamă “captura” colegului său, care descoperise un infractor atât de “periculos”.
Ieşim din Poliţie şi încep din nou:
“Haide, dom’le, unde să mai mergem, la ce secţie, pierdem vremea aşa degeaba. Eu sunt numai în trecere prin Alba, am tren la nouă fără un sfert, luaţi aici, uite, 50.000 şi lăsaţi-mă în pace”.
“Nu, dom’le, nu se poate, ce tren, până acuma nu aveaţi nici un tren. Nu, cum să luăm mită…”, continuă controlorul mai în vârstă.
Şi tot aşa, câteva minute bune, încât totul devine de-a dreptul iritant. Într-un final, bătrânelul s-a arătat dispus să ia cei 5 lei. La care eu i-am cerui chitanţă. De-abia atunci şi-a dat seama că nu are cu cine să stea de vorbă şi i-a zis, scârbit, colegului său: “Hai, bă, în staţie!” M-au lăsat în pace, fără să-mi poată face ceva.
Şi uite-aşa, am făcut un studiu de caz pe baza comportamentului controlorilor din Alba Iulia. Mai mult, se pare că jocul de-a şoarecele şi pisica a dat roade. Am mers pe gratis, m-am plimbat cu controlorii, am ajuns până şi la Poliţie şi tot n-am plătit nicio amendă.
