Trăim cu toţii în aşteptarea a “ceva” menit să ne ridice moralul, să ne facă să ne simţim mândri că suntem români. Au fost momente în care, văzând realizările unor români, ne-am simţit şi noi încântaţi de şansa de a fi conaţionali cu Eliade, Nadia sau chiar Costel Busuioc. Însă sunt momente ale istoriei în care realitatea ne demonstrează contrariul.
Ioan Rus, un imigrant român în Italia, originar din Iernut, judeţul Mureş, cu trei condamnări la activ, a violat-o în noaptea dinspre 17 spre 18 octombrie pe fiica ambasadorului statului african Lesotho, asta după ce Romulus Marius Mailat a ucis-o în luna octombrie a anului trecut pe Giovanna Reggiani. O Italie oripilată de gesturile românilor, o lume întreagă dezgustată de o naţiune ai cărei fii se comportă animalic, o Românie lipsită de fermitate, ai cărei lideri nu se interesează de problemele reale ale ţării şi ale cetăţenilor ei, cazul cel mai elocvent fiind acela al tânărului Claudiu Crulic, mort în Polonia.
Mândria de a fi român? O sintagmă lipsită de sens atunci când munceşti pentru un salariu mizerabil, când planurile de a face ceva pentru ţara ta sunt blocate de birocraţia funcţionăraşilor publici, când demnitatea îţi este călcată în picioare de îmbogăţiţii peste noapte, care manevrează destine după bunul plac. A fi român de treabă, a fi om ajunge un fel de problemă personală, o luptă în care nu trebuie să te laşi biruit de prejudecăţi, asemenea lui Eliade, Nadia sau Costel Busuioc. Deşi acum ţării tale nu îi pasă de calităţile tale sau de eforturile pe care le faci pentru a schimba ceva în comunitatea în care trăieşti, alegi să mergi mai departe şi să nu capitulezi. Fii sigur că dacă iese ceva din faptele tale şi ajungi să fii remarcat de străini, imediat se va spune că eşti român; atunci toţi se vor înghesui cu decoraţiile şi cu laudele, chiar dacă până atunci nu ţi se oferea nimic, cu excepţia uşilor închise-n nas.
Poveştile legate de eroi ai neamului, de personalităţi puternice şi de oameni de valoare provenind din România se referă la acei oameni simpli care au fost şi au rămas oameni, demni şi dedicaţi idealului lor, chiar dacă ţara din care proveneau i-a marginalizat sau nu i-a luat în seamă, acei oameni care definesc România şi idealul de a fi român. În schimb, la toate colţurile, din ghetou şi până-n Parlament, se găsesc tot felul de rataţi care demonstrează tocmai contrariul, că se poate fura la nesfârşit, că e bine să fii nesimţit şi că mârşăvia e legea de aur a societăţii româneşti. Iar reclama pe care ne-o fac în străinătate Rus şi Mailat şi toţi ceilalţi borfaşi întăreşte un asemenea tip de comportament.
Iată de ce mândria de a fi român nu poate exista, iată de ce nu sunt mândru că sunt român. Ce-mi rămâne de făcut e să mă încăpăţânez să rămân în România, să-mi văd de treabă şi să sper că prin demnitate şi hărnicie voi putea schimba ceva… chiar dacă mă lovesc numai de împotriviri, mişei şi încruntaţi.
